S-au încheiat două săptămâni de Teatru sub nori. Nori n-au fost deloc, iar teatru - din când în când. Dar nemulţumiţilor li se poate lua darul: a fost singura invitaţie la teatru în aceste luni de vară toridă bucureşteană. Decât nimic, mai bine aşa; măcar avem despre ce vorbi.
Orice opinie ai avea despre calităţile creatoare ale regizoarei Chris Simion - autoare de spectacole totale - este imposibil să nu-i admiri capacitatea de a-şi transforma proiectele în realităţi. Nu intră în categoria artiştilor neînţeleşi care se plâng, ci în aceea a celor care ştiu să se facă înţeleşi, într-un domeniu unde majoritatea proiectelor rămân pe hârtie, chiar după ce se obţine finanţarea; realizările ei sunt un reper incomod şi de aceea poate neanalizat chiar şi de către cronicarii aparţinători de publicul ei ţintă: tinerii. Spectacolele lui Chris Simion se desfăşoară pe terasa La motoare şi ea contează pe disponibilitatea tinerilor care au venit iniţial pentru o bere să-şi cumpere un bilet şi la spectacolul de alături. De câte ori am fost, în sală (iarna) sau în îngrăditura de sub nori (vara), era destulă lume ca să se poată vorbi despre un public; oameni răbdători, cel mai des bucuroşi când aud personajele vorbind ca ei, ne-gândind la fel ca ei.
Festivalul de teatru "Undercloud" a oferit, timp de 14 zile, spectacole ale ceea ce se numeşte teatru independent, deşi cum bine observă Nicu Mihoc, directorul Teatrului 74 din Tg. Mureş, independent şi el, nu prea e clar faţă de cine îşi afirmă creatorii implicaţi în aceste spectacole independenţa, deoarece asumarea revoltei ar trebui să ducă la afirmarea "implicării, a onoarei, a moralei". Or, cele două spectacole văzute de mine, Dedalus Lounge de Harry Dugan şi Deformaţii (texte de Claudiu Komartin, Mitoş Micleuşanu, Răzvan Ţupa, Adina Zorzini) excelează în înregistrarea vidului din spatele vorbelor, în diagnosticarea infirmităţii sentimentale a personajelor, a impotenţei intelectuale, dar dincolo de auto-compasiune nu se vede nimic.
Aflu de pe Internet că Harry Dugan este un tânăr autor irlandez multipremiat. Personajele din această piesă sunt trei tineri cu o sexualitate confuză, băieţii sunt şi hetero dar şi tentaţi de ispitele homo, de dragul banilor sau pentru definirea propriei identităţi; fata trăieşte şi ea o experienţă sexuală traumatizantă şi toţi mestecă la nesfârşit detaliile acestor întâmplări, fără nici un folos, nici pentru ei, nici pentru cei care îi ascultă. Mai expresivă e povestea unui personaj care nu apare în scenă, bunica: ea moare în timp ce nepoata ei face sex cu unul dintre băieţi. Poate că piesa e şi o poveste despre singurătate, şi poate că acesta ar fi şi sensul dramei, cum cei trei tineri pierd şi singurul bun pe care îl au - prietenia. Punerea în scenă (Vera Ion) se mărgineşte la organizarea dialogurilor, adică actorii intră de câte ori au ceva de spus şi ies când nu mai au nimic de comunicat. Fără nuanţe, cu pauze interminabile între replici, spectacolul pare că îşi târâie absenţa de semnificaţii, interpreţii aşteptând finalul la fel de nerăbdători ca şi spectatorii. Se cântă, nu ştiu de ce, lung, în acest spectacol, play back, cu o lipsă de profesionalism care aruncă eventualele semnificaţii poetice în ridicol. Limbajul foarte crud rămâne singura satisfacţie a spectatorilor care râd de câte ori este evocat un organ sexual.
Textele risipite din celălalt spectacol sunt de factură foarte diferită şi Marcel Ţop nu izbuteşte altceva decât o suită în care succesiunea nu e determinată de vreo necesitate. Aici actorii par mai interesaţi de capacitatea de a caracteriza, de a stabili o relaţie, de a da un sens apariţiei lor scenice. Dar având în vedere caracterul fragmentar al discursului scenic (întrerupt când şi când de inserţii video care nu adaugă şi nu lămuresc nimic), e greu de spus dacă au reuşit sau nu. A spune ceva bun ca şi a spune ceva rău despre ei ar fi egal de nedrept.