Mel Brooks a râs, dar... - Get Smart

Mel Brooks nu-i un bou.

Mel Brooks s-a impus drept cel mai sclipitor autor de parodii cinematografice (un gen artistic particular, specific, problematic şi dificil), de la Méliès la Mungiu. A atins sferele capodoperei absolute, cu Young Frankenstein şi High Anxiety, a strălucit inteligent cu Silent Movie, Blazing Saddles: şi Spaceballs, ba chiar şi cu moleşeli ca History of the World: Part I sau Robin Hood: Men in Thighs a amuzat pe ici, pe colo. Din categoria creaţiilor lui de mijloc, cu un umor neobosit, inteligent şi seducător, Get Smart (1965) se distinge ca unul dintre cele mai reuşite seriale comice de televiziune. Privit retrospectiv acum, din perspectiva celor peste patruzeci de ani trecuţi de la acea perioadă de apogeu a Războiului Rece, filmul îşi relevă nu numai neatinsa prospeţime, cât şi, mai ales, capacitatea de a imortaliza (şi sublima ironic) starea de spirit a deceniului şapte. Hazul nebun al acestei parodii aparte stă tocmai în faptul că satirizează o realitate de-a dreptul crâncenă: americanii şi ruşii ţineau lumea-n chingi, gata-n orice clipă s-o drstrangelovească puţin (apropo, Kubrick ne-a oferit altă viziune comică irezistibilă asupra acelei potenţiale tragedii!), la cea mai mică scăpare de sandviş figurativ pe butonul roşu. Contrastul dintre dramatismul funest al pericolului, solemnitatea politicienilor, duritatea agenţilor, suferinţele victimelor şi paranoia tuturor celor prinşi la mijloc, pe de o parte, şi stilul umorului parodic practicat de Brooks, combinând în acele proporţii de aur numai de el ştiute prostia superlativă, bufoneria cu morgă şi satira politico-socială incisivă, făcea inefabilul acestui serial de văzut, azi, ca o insectă precambriană de o incredibilă frumuseţe exotică, prinsă pe vecie în chihlimbar.

Este tocmai ceea ce nu reuşeşte varianta actuală, doar ultima dintr-un lung şir de reîncălziri ale delicioasei supe brooksiene peste care s-a aşternut, fatal, răceala timpului. Vechiul Get Smart e de văzut şi savurat aşa cum a fost şi este - nu de stors ca o pisică trecută prin maşina de spălat. Până şi Mel Brooks a obosit, cum arată toate filmele lui (puţine, har Domnului!) din 1990 încoace - iar scenariştii Tom J. Astle şi Matt Ember, plus regizorul Peter Segal, nu-s Mel Brooks (obosit sau odihnit) nici măcar luaţi toţi trei la un loc.

Nenorocirea pleacă de la toxica şi vicioasa corectitudine politică, moarte sigură pentru orice comedie (şi-n genere, pentru orice produs artistic de valoare), necum pentru o parodie cu spioni. Sclipirea troznitoare a serialului din '65 pornea tocmai din umorul său subversiv totalmente miserupist, care aici nu mai e decât totalmente cuminţel. Dacă pe vremuri Max Smart ne făcea să râdem cu lacrimi de gloanţele pe care le trăgea în toate părţile, avea n-avea treabă (la un moment dat, împuşca scurt un spălător de geamuri fiindcă dădea cu buretele de la stânga la dreapta, semn că era agent K.A.O.S.!), acum nu mai are voie să tragă decât cu iscălitură de la C.N.A., iar egalitarismul feminist nivelează o droaie de poante asociate cu Agentul 99, nedespărţita lui parteneră. Noroc că ne-am emancipat pe alte părţi, aşa că bancurile sunt vulgare, grosiere - şi complet previzibile.

Nici pe partea distribuţiei lucrurile nu stau mult mai bine. Don Adams fusese ceea ce se cheamă un actor comic - suav, candid, împiedicat la modul mlădios. Steve Carrell nu reuşeşte să alunge senzaţia că e împiedicat de felul lui, la modul lemnos - şi atât. Anne Hathaway e convenţională la modul cartonos, iar în tandem cu Carrell (ea douăzeci şi ceva, el patruzeci şi altceva), devine o adevărată American Beauty la modul lolitos - chestie care chiar n-avea ce să caute într-o asemenea formulă. Noroc că Alan Arkin e bun chiar şi dacă-l pui să candideze la primăria Bucureştiului, iar Terence Stamp, în Siegfried, mai aminteşte totuşi de "colecţionarul" lui Wyler (că de generalul Zod mai bine n-ar aminti).

Zice-se că, la o proiecţie cu invitaţi aleşi pe sprânceană, Mel Brooks, stând el cuminte-n ultimul rând, râdea de se prăpădea. Mă rog, când râzi că-l vezi pe comisarul Moldovan cum 13tzametizează, măcar ştii o socoteală - dar când râzi la o un film care se voia comedie... lucrurile nu mai sunt chiar atât de clare! Asta se numeşte subtilitate.

4 iunie, 2008, h. 3:30-4:50
Bucureşti, România


Citate din Smart:

Agentul 99: Max, cuţitul ăla era cât pe ce să te nimerească!
Max Smart: Şi ce, crezi c-a fost vreun avertisment?

Agentul 99: Max, de ce nu mă iei cu tine? Dacă ratăm misiunea asta, ar putea însemna sfârşitul lumii.
Max Smart: Tocmai de-aia, vreau să mă asigur că nu păţeşti nimic.

Şeful: Sunt sigur că în Congres se va respinge reducerea bugetului nostru.
Agentul 99: De ce nu taie mai bine din bugetul C.I.A.?
Max Smart: Cum ar putea? Nimeni nu ştie ce buget are C.I.A.

Agent KAOS: Ascultă, sunt un om fair play. Te las să-ţi alegi felul în care vei muri.
Max Smart: Mulţumesc. De bătrâneţe se poate?

Max Smart: N-oi ajunge eu în viaţa mea să cânt la Filarmonică, da' ce, Leonard Bernstein are permis să omoare?

Şeful: Max, ai grijă, asta-i cea mai periculoasă misiune a ta. S-ar putea să nu te mai întorci viu...
Max Smart: Şefule, dacă-ncerci să mă sperii, nici o şansă. Eu nu ştiu ce-i aia frica.
Şeful: Vei fi paraşutat de la trei mii de metri...
Max Smart: Ee, uite c-am mai învăţat ceva!

Max Smart: Şefule, scuză-mă, dar douăzeci de minute n-am putut să cobor din maşină.
Şeful: Ştiu. Traficul ăsta...
Max Smart: Nu, centura.

Şeful: Cine ştie unde se vor mai infiltra? Poate chiar în Pentagon.
Max Smart: Chiar dacă intră-n Pentagon, slabe şanse să mai iasă. Un agent al nostru s-a rătăcit pe-acolo pentru vreo trei zile.
Şeful: Trei zile? Hai, mă Max, or fi agenţii noştri zăpăciţi, da' nici chiar aşa!
Max Smart: Stai să vedem - deci, am intrat într-o vineri...

Senatorul: Domnule Smart, câte arestări a operat Control anul trecut?
Max Smart: Nu ştiu.
Senatorul: Cine-i numărul unu în organizaţia dumitale?
Max Smart: Nu ştiu.
Senatorul: Câte cazuri a primit Control anul trecut?
Max Smart: Nu ştiu.
Senatorul: Şi ia zi, domnule Smart, dacă ai fi concediat, ce-ai face?
Max Smart: Imposibil să mă concedieze. Ştiu prea multe.

Max Smart: 99, nu uita că noi avem tot dreptul să tragem, să ucidem, să torturăm, să distrugem... Noi reprezentăm tot ce-i bun şi drept pe lumea asta!

Max Smart: Şefule, nu se poate să-l daţi afară! E prietenul meu!
Şeful: Prietenul ăsta al tău a dat buzna la mine-n birou, a zbierat la mine că mă omoară şi era să mă strângă de gât.
Max Smart: Păi da, am zis că-i prietenul meu, nu al dumitale.

Siegfried: M-AUZIŢI, IDIOŢILOR? Boilor ce sunteţi! Buni de nimic! În ultimele trei săptămâni, Maxwell Smart a eliminat unsprezece dintre agenţii noştri cei mai letali, cruzi, inumani, lipsiţi de orice scrupule!... Şi ce băieţi buni, scumpi şi drăguţi erau!

Şeful: Cum am putea crede un om care-şi vinde propriii prieteni?
Siegfried: Păi bine, mă boule, pe cine voiai să-i trădeze, pe duşmani?