Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Saw V

Foarte rău, dar bunişoruţ - Saw V


Cinemagia, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fascinaţia morbidă e o funcţie psihică legitimă şi sănătoasă; în ipostaza de victime, ne antrenează pentru a reacţiona în spiritul supravieţuirii (secreţii de adrenalină, reacţii de fight or flight, etc.), iar ca-virgulă-călăi, ne energizează plăcerea cruzimii, ca pe vremea când sfâşiam ca să mâncăm, sau ca să nu fim mâncaţi la rându-ne. Nu-i un capăt de lume să empatizăm cu serial-killerii ca John Kramer aka Jigsaw - care savurează voluptatea de a-şi teroriza victimele mod cât mai sofisticat (temă aprofundată şi de Stephen King în monumentalul It - atenţie! Nu e vorba de sadism ca perversiune sexuală, ci de un mariaj denaturat între exacerbarea dilemei "luptă-sau-fugă" de mai sus şi megalomanie intelectuală).

Ca atare, Jigsaw e un ucigaş incitant şi cu o doză sănătoasă (vorba vine) de stranietate (Tobin Bell compune un portret destul de cuceritor, dozându-şi dibaci mijloacele mimice şi vocale peste o fizionomie antipatic-bizară), iar personajul e cam principala reuşită a serialului... În jurul lui, scenariştii Leigh Whannell şi James Wan, apoi Patrick Melton, Marcus Dunstan şi Thomas H. Fenton, au plasat într-o orchestraţie savantă fel de fel de alte personaje cu probleme (iniţial diverşi delincvenţi, apoi tot mai mulţi poliţişti corupţi sau măcar vulnerabili), urmând a-i deveni victime - şi, prin selecţie, complici; căci Kramer are o tumoră malignă pe creier, declanşatoare a jocului său sinistru şi totodată clepsidră a timpului ce i-a mai rămas de trăit, aşa că punerea în aplicare a planurilor va trebui să fie preluată de altcineva - câte o pradă care a trecut cu bine toate probele. Aşa se face că în primele trei episoade Jigsaw e mereu prezent şi sub control (de reţinut ideea cu cadavrul din mijlocul băii, în primul Saw), iar în al patrulea şi al cincilea jocurile continuă chiar şi după moartea lui.

După cum vedem, structura serialului depăşeşte o simplă juxtapunere de sequels: fiecare episod are un final deschis, şi mereu regăsim elemente din cele anterioare; fără a fi efectiv un singur film în mai multe părţi, e totuşi construit meticulos, cerându-se urmărit în ordine cronologică - altfel, cam greu să înţelegi ceva!

Cu atât mai mult, cu cât povestea e în mod voit complicată - iar aici ne izbim de marea hibă a filmului, produsă prin eşecul unor ambiţii prea înalte. Să ne amintim de unele romane poliţiste care săreau atât de mult calul în materie de "ingeniozitate", încât îşi pierdeau orice urmă de credibilitate (ca Lovitura de graţie, de Ellery Queen, sau Trilogia în alb a lui Constantin Chiriţă - spre deosebire de eleganţa discretă a combinaţiilor din Zece negri mititei ori Crima din Orient Expres, de Agatha Christie, sau majoritatea povestirilor lui Chesterton). În Saw şi Saw II, alambicarea era la limita acceptabilului. În III însă, şi mai ales în IV, complexitatea întregului sistem de mecanisme care funcţionează perfect sare calul până dă cu capu-n tavan - mai ales cu cât mizează şi pe previzibilitatea unor factori umani care se va adeveri 100%. La asta se adaugă şi totala improbabilitate de natură logistică - bine-bine, era Kramer un inginer pasionat de inventică, da' crede dracu' că ar fi fost în stare să realizeze cu mijloace proprii şi ajutoare umane atât de reduse, în bietele lui ateliere din fabrici dezafectate, şi într-un timp atât de scurt, toate acele instalaţii perfide de tortură, care pun mereu victima în cea mai parşivă dilemă cu putinţă: între moarte şi automutilare.

Desigur, multe sunt cât se poate de funny, în sine - delicioasă groapa plină de seringi sub care e o cheie, sau cuţitele de feliat obrajii, ori troliul de scalpat (ăsta m-a oripilat cel mai tare) - dar aglomerarea lor sfârşeşte prin a dezumfla efectul. Deja în Saw IV, când fotograful gras îşi scoate singur ochii, nu mai percepem decât repulsia fizică; fiorul angoasei cerebrale s-a dus de mult.

Acelaşi efect îl are eternul succes al jocurilor lui Jigsaw: e atât improbabil, cât şi de o condescendenţă care ajunge să îndepărteze spectatorul. Să ne amintim de inteligenţa cu care James Hadley Chase sau James Cain construiesc (oricum în parametri veridici) cele mai aparent perfecte planuri, pentru ca băţul în roate să intervină când şi de unde ne aşteptăm mai puţin - şi ridicând exponenţial cota de verosimil. Poveştile din Saw, deşi pornesc de la abila compoziţie a primului episod şi evoluează organic, se înfundă din păcate în dead end-ul fantasmagoriei gratuite.

Noroc cu regia, precisă şi expresivă, care mai salvează câte ceva. Concepţia lansată de James Wan şi preluată de Darren Lynn Bousman şi, acum, de David Hackl, valorifică la maximum ambianţele sordide, pornind de la casele şi halele abandonate pe unde hălăduieşte Jigsaw, plus vechiturile ruginite din care-şi improvizează aparatele, spre a exprima cu ajutorul lor mizeria omenească a tuturor laolaltă: lombrozienele victime şi patibularul lor călău. Totul e filmat într-o cromatică migăloasă, cu dominante de verzui şi galben bolnav sau albastru glacial, sub conuri de lumină crudă ce străpung tenebrele. Naraţiunea curge ritmat şi antrenant, cu mărci de stil caracteristice - ca glisările şi panoramările brutale, neaşteptate, parcă semiîmplinite (uneori, şi pentru a realiza tranziţii cursive între câte două spaţii diferite - realizate nu digital, ci pe platou, în decoruri construite alăturat tocmai în vederea acestor joncţiuni, sau rotirile în jurul victimelor, însoţind paroxismul disperării. Din păcate, şi acestea se prăfuiesc de la un moment dat, ca şi reţeta finalului, mereu aceeaşi: încă din filmul al treilea, ştim că la sfârşit, în plin carnagiu, ni se va servi un montaj de flashback-uri care să ne facă să ne zgâriem pe ochi că n-am văzut ceea ce sărea... tot în ochi, şi că un ticălos va trânti o uşă decretând "Game over!", semn că un nou joc abia începe.

În concluzie, e o rezolvare decentă a unei formule stas, destinată exclusiv pasionaţilor de cruzime cu găleata - la nivelul belşugului de suplicii viscerale filmate explicit, serialul e într-adevăr rău - rău cu vârf şi-ndesat! Iar ca film, e bunişoruţ, vorba lui Turkin din Dialij, salvând prin profesionalism pierderile ce se trag din ratarea ambiţiilor de a filosofa, mă-nţelegi, apropo de conflictul instinctelor de conservare şi ce înseamnă a-ţi preţui viaţa (ţie, îţi, ţi!). Indiscutabil, marea lacună e lipsa oricărei sclipiri: nicăieri nu găsim o scânteie comparabilă cu ghidul alfabetic din The A.B.C. Murders de Agatha Christie - nici chiar la maşinăria care trage cu lanţuri un nefericit cu ochii cusuţi şi un amărât cu buzele sudate, sau la instalaţia video care transmitea imagini înregistrate în ajun (două dintre cele mai inspirate trucuri). Până şi învierea din finalul primului film, deşi şocantă, pune serioase semne de întrebare: ce se făcea dacă Zepp nu ajungea acolo la timp - risc extrem de mare, la un asemenea cumul de factori arbitrari? Mai ales că, printre fixaţiile lui Jigsaw, nimic nu sugerează şi masochismul, sau altă formă a plăcerii de a muri în chinuri alături de victime. Deci, ioc vertij intelectual - lucru explicabil în fond, dacă ne gândim că nici John Kramer nu-i Hannibal Lecter.

***
Faţă de toate astea, Cinciul nu aduce nimic - da' chiar nimic - nou, cu excepţia mecanismelor. Din nou, imaginaţia scenariştilor se screme audibil, fără însă a depăşi cu mult nivelul simplei ultra-ticăloşii hiper-complicate über-carnagioase. Cât de cât, o uşoară creativitate s-ar regăsi în poanta cu victimele-cobai ale căror şanse creşteau dac-ar fi fost mai altruiste. În schimb, masca-acvariu cade în ridicol, pendulul înjumătăţitor e simplist, iar storcătorul de deasupra sarcofagului, mediocru - atât ca fantezie, cât şi compoziţional. În ansamblu, toate au meritul parţial de a sublinia una dintre perversele lecţii morale ale lui Jigsaw, proiectând la nivel de teamwork dilemele individuale din trecut: în fiecare capcană, acceptarea unei anumite măsuri de durere aduce salvarea, pe când sacrificarea egoistă a partenerului ridică nota de plată (vezi paharul Berzelius pe care cinci oameni l-ar umple mai acceptabil cu propriul sânge decât doi), adesea până la preţul propriei vieţi (ca sicriul cu cioburi care te scapă de terciuire). Din păcate, la fel ca în toate episoadele, mai cu seamă de la trei încoace, combinaţia impresionează doar parţial, stând mai mult sub semnul isteţimii decât al inteligenţei.

La nivel structural, filmul preia cu religiozitate formula celorlalte de a se integra în ansamblu (cvintet, deocamdată), inserând reluări ale unor vechi secvenţe din noi perspective, la modul: cine vedea totul printr-o găurice şi noi nu ştiam? ce făcea el cu mâna pe sub masă, fără ca nimeni să observe? (ho, că nu pregătea decât vreo eviscerare decentă, ceva, nu vă gândiţi la porcărele!); unde s-a dus ea după ce-a ieşit pe uşă? - şi aşa mai departe. Acum, aceste rapeluri pornesc de la un incident petrecut cu câteva luni înainte chiar de primul episod, reuşind astfel o amplă acoladă temporală destul de interesantă, după care se angrenează mai ales cu episoadele trei şi patru, aşa că nu vă faceţi iluzii: dacă nu le-aţi văzut, n-o să pricepeţi mai nimic. Oricum e confuz şi prolix, chiar şi pentru cunoscători - deşi le-am văzut pe toate grupat, câteva nopţi la rând, recent, din ăsta mare lucru n-am înţeles (decât - recunosc! - citindu-i adineaori sinopsisul pe IMDb). Se simte clar că, dacă ţi-l tragi pe DVD şi-l iei la bani mărunţi, secvenţă cu secvenţă, o să-i dai de capăt până la urmă - dar, în fond şi la urma urmei, cui prodest? Oricât ar fi el de puzzle, se impunea să reţină că onorabilul joc mai are şi calitatea de a obţine, în final, un tablou general de o claritate săritoare-n-ochi - ceea ce, pe măsură ce serialul înaintează, şi mai cu seamă de pe la al Treilea episod, scade apreciabil. Nelipsitele montaje frenetice din pre-final se rezumă tot mai mult la atitudinea unui agresiv: "Băăă, uite ce prost ai fost că nu te-ai prins!", care nu poate suscita decât replica: "Ba bou eşti tu, că nu ştii să explici!"

Cu atât mai mult, cu cât aici finalul e frustrant de expediat. În chip inexplicabil, autorii par să fi uitat că reţeta aplicată până acum se baza, pe lângă compoziţia ei informativă, şi pe un ritm de o anumită amplitudine - care de astă dată devine retezată, sufocată şi seacă, de parcă ardeau de nerăbdare să termine mai repede (şi mai era loc destul pentru a lăsa deznodământul să respire). Singura concluzie care se desprinde la sfârşit e că tot Cinciul n-a avut alt rost decât să facă posibil Şasele - de ce n-or fi sărit direct la Şase (ca să pregătească Şaptele) rămâne, poate, principalul mister al filmului.

Jigsaw, prezent obligatoriu în flashback-uri, ca să vedem cum i-a făcut instrucţia, antrenamentul şi învăţământul politic actualului său continuator (ăla care zicea "Game over!" la sfârşitul Patrului), nu se îmbogăţeşte cu nimic special - atâta doar că eternele lui filosofări despre cât de dezgustător e să ucizi şi ce interesant e să-i pui pe nesimporci în faţa unor alegeri naşpa încep, în sfârşit, să-l facă o idee mai simpatic. În schimb, aceleaşi cadre de tip remember, cu el şi ucenicul conversând în timp ce-şi asamblau instalaţiile pe care le-am văzut în filmele trecute făcând tocăniţă de popor, subliniază nedorit neverosimilul situaţiilor: numai un departament întreg de experţi tehnologici, într-un poligon experimental cu tot dichisul, şi finanţaţi de Donald Trump, Ţiriac şi / sau Becali, ar fi putut pune la punct toate alea - şi să mai şi funcţioneze zeiss, fără nici un rateu! Cum spuneam şi mai sus - una dintre principalele hibe ale serialului Saw e perfecţiunea mecanismelor din el, care-l face, împotriva tuturor eforturilor şi năzuinţelor, liniar, previzibil şi plicticos. Adică, taman pe dos decât se voia!

10 septembrie, 14 noiembrie, 2008
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Saw V


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer