Salata de filme

Există filme "de Oscar" şi filme "cu Oscar". Primele l-ar fi meritat, dar nu l-au luat. Celelalte l-au luat, dar nu l-ar fi meritat.

Les invasions barbares a luat nu doar Oscarul pentru cel mai bun film străin, ci şi Cesar-ul la aceeaşi categorie, plus două premii la Cannes anul trecut. Este o dramă canadiană (recunoaşteţi, de cînd n-aţi mai văzut o dramă canadiană?!) regizată de Denys Arcand - cîndva, cel mai important regizor din ţara cu cei mai mulţi români din afara României. Filmul e, de fapt, continuarea poveştii începute acum aproape 20 de ani în Declinul imperiului american (un grup de prieteni şi peripeţiile lor socialo-sentimentale).

Declinul..., împreună cu celălalt mare film al lui Arcand, Iisus din Montreal, au fost la vremea respectivă pelicule de referinţă; astăzi, prietenii din film (aceeaşi actori) au îmbătrînit, Arcand a încărunţit, iar referinţele s-au tocit. E poate vina mea, poate a regizorului - cert este că, dincolo de bunele sentimente (unul din prieteni e pe moarte, şi copiii & prietenii săi se strîng în jurul lui) şi de cîteva aforisme gen "Ce-ai făcut în viaţă", e cam varză: are ceva de film de televiziune pe un canal cultural, actorii joacă mediocru, iar cele cîteva poante mai de Doamne-ajută (vezi episodul cu sindicatul din spital, în care apare chiar regizorul) nu salvează mare lucru.

Misterele fluviului (traducerea trăsnitoare a lui Mystic River!) este ceva mai bine: există, în orice caz, interpretarea foarte convingătoare a lui Tim Robbins, secondat de Marcia Gay Harden - dar Sean Penn e-atît de strident (ochi scoşi din orbite, păr smuls, urlete, ţipete) încît strică toată "impresia artistică". Filmul regizat de Clint Eastwood nu se vrea doar o dramă, ci chiar o ditamai tragedie; problema e că nu se mai termină...



Doi maeştri (Tim Burton şi John Woo), amîndoi pe ecrane cu ultimele lor filme: Big fish şi Paycheck. Şi totuşi, prezenţa lor simultană e departe de a constitui un eveniment (sau două!). De ce?

Filmul lui Woo e o deziluzie aproape totală. Ecranizare fadă a unei povestiri de Philip K. Dick, Paycheck este minat, în primul rînd, de o evidentă eroare de casting: Ben Affleck joacă rolul unui "geniu în high tech" (opriţi-mă să nu rîd!), Uma Thurman, pe cel al unei savante care se îndrăgosteşte de el (deşi nu, nu e oarbă...). E tot atîta lipsă de chimie între "Bennifer" şi Uma ca între JLo şi Muzică.

Ce mai lipseşte, pe lîngă chimie? Ei bine - deşi e greu de crezut, din partea lui Woo -, lipseşte panaşul: o scenă-două mai spectaculoasă. Prima parte se moşmoneşte să facă trimiteri la capodoperele lui Hitchcock (La nord prin nord-vest, etc.), a doua trimite - hodoronc-tronc - un porumbel alb, ca o nălucire (zbu)rătăcită printr-o uşă întredeschisă, ca să ne aducă aminte că vedem un film de John Woo; cam asta e tot - şi, pentru un film semnat "John Woo", e frustrant de puţin!

Big fish încîntă, dar nu convinge. Aici, nu interpretările sînt problema (Ewan McGregor/Albert Finney şi Alison Lohman/Jessica Lange sînt OK, cu puţin ajutor de la prietenii Danny De Vito şi Steve Buscemi), nici una-două scene mai memorabile (episodul chinezesc e mortal!), ci întregul: Burton a izbutit să facă un film inimaginabil de frumos (maşina sub apă, ecou al Rumble Fish-ului lui Coppola de-acum 20 de ani), incredibil de fellinian (Circul, Otto e mezzo...), gotic "as usual", dar cu un strop (hai, un kil) de "feelgood" a la Forrest Gump & Truman Show - ce mai, o budincă ca din reviste! Reţeta e-acolo, dar lipseşte misterul. Păcat.



Wonderland - al doilea film al necunoscutlui James Cox - e o surpriză: construit cam ca Usual suspects (versiuni diferite asupra aceloraşi crime), preluînd acelaşi personaj (real) din Boogie nights (John Holmes), drama poliţistă a lui Cox se sprijină în primul rînd pe o garnitură de actori unul şi unul: Val Kilmer (Holmes), Dylan McDermott, Lisa Kudrow, Eric Bogosian, Josh Lucas, Tim Blake Nelson, Janeane Garofalo, Kate Bosworth (Rules of attraction) şi - dar sigur n-o s-o recunoaşteţi! - Christina Applegate.

Scenariul are la bază cazul celor patru crime petrecute în 1981, pe Wonderland Avenue, în apropiere de Los Angeles, într-o comunitate de hippioţi-mici escroci, traficanţi de droguri. Ce impresionează este siguranţa lui Cox în a jongla cu sucirile & răsucirile unei poveşti în care totul e încîlcit, difuz şi volatil - precum fumul jointurilor fumate de cei din Wondeland... Detaliile crimelor sînt sordide, motivaţiile sînt abjecte iar atmosfera, atroce: un "trip" insensibil peste patru cadavre, coşmar psihedelic de zgomot şi furie, cinism, neputinţă, minciună şi răzbunare.

Runaway jury, ecranizarea lui Gary Fleder după John Grisham, începe cu promisiunea unui thriller juridic (specialitatea casei J.G.) bine pus la punct, dar se termină cu un "happy end" cusut cu aţă albă, în care nu mai cred nici actorii... Dar confruntarea dintre Gene Hackman şi Dustin Hoffman, într-un WC, merită văzută - fiind prima întîlnire a celor doi "grei" în acelaşi film.

John Cusack & Rachel Weisz sînt buni, personajele secundare - OK (deşi Jennifer Beals şi Luis Guzman sînt irosiţi!), iar Dylan McDermott apare şi aici, cîteva minute la început, după care - bang! Aşa-i şi filmul: începe c-un bang, se termină c-un fîs.