Peşte-ndulcit cu mazăre, pe tărâm mioritic...

Şi în provincie a-nceput stagiunea. Cu mai multe premiere. Una dintre ele: Peşte cu mazăre (metaforă postmodernă a existenţelor mioritice), de Ana-Maria Bamberger (medic, stabilită încă înainte de 1989 în Germania).

Text contemporan plăcut, uzual - ca poveste, cu replici scurte, care deseori lovesc - încercând să schimbe şi să transforme neputinţele, să umple golurile (multe...) şi să-nchege o comunicare, niciodată transformată-n comuniune - între mamă şi fiică, personajele piesei.

Replici "preluate" din ambientul lor (uşor recognoscibile de foarte multă lume), compunând un text accesibil, pe care Liana Ceterchi, regizorul piesei, îl cizelează şi-l traduce scenic cu tandreţe şi talent.

Începutul piesei - punctat de muzica lui Ceaikovski, din Lacul lebedelor, în care lebăda-şi poartă graţia pe lacul singuratec, şi finalul - mi s-au părut cele mai frumoase momente ale spectacolului. Circumscrise punctului central: ritualul ceaiului.

Povestea... Mama şi fiica se întâlnesc de 3 - 4 ori pe săptămână, prima fiind octogenară, singură şi fostă soră medicală; fiica, la vârsta a doua, este medic anestezist (care nu-şi poate adormi propriile dureri şi frici) şi aproape la fel de singură precum mama... Marina (fiica), prinsă între grijile căsniciei, gospodăriei (sale şi a mamei sale) şi ale spitalului, încearcă s-o ajute, cumpărându-i cele necesare: pâine, unt, caşcaval... (uneori, şi mai puţin necesare, cum ar fi mazărea, peştele şi vinul roşu..., ingredientele unor meniuri diferite, separate şi mult prea costisitoare pentru bugetul şi gusturile bătrânei). După care urmează ritualul ceaiului. Cu rom (fiica-l prepară, bându-l împreună cu mama, pretext pentru "un pahar de vorbe", mai mult ori mai puţin comode, mama şi fiica suportând, pe rând, dezvăluirile neplăcute, una din partea celeilalte).

Din anumite puncte de vedere, căsnicia fiicei o copiază pe a mamei: ambele au fost/sunt înşelate de soţii lor, printre altele, şi cu propriile prietene... Mediul spitalicesc (şi soţii au fost/sunt medici), versatil prin excelenţă din punct de vedere moral, este fondul care permite naturaleţea şi credibilitatea absolută a poveştii... Niciuna dintre protagoniste nu ştie faptul că şi copiii şi-au cunoscut/îşi cunosc taţii (cu metehnele lor). În plus, pentru Marina, se adaugă problemele de la serviciu (un coleg-medic, Manea, a cărui soţie trecuse şi ea prin patul tatălui său, încearcă să-şi acopere o culpă medicală dând vina pe ea), fapt care i-l aduce-n preajmă pe un fost coleg de facultate (şi prieten), care-o va ajuta să-şi rezolve situaţia (şi nu numai profesional...). Finalul piesei rămâne pozitiv (în limitele... vieţii): fiica-şi rezolvă laşităţile casnice (părăsindu-şi soţul infidel), în timp ce mama-şi poate permite să plece liniştită...

Cam asta ar fi povestea. Îmbrăcând tema piesei: femeia prinsă-n mrejele căsniciei tradiţionale, deseori incapabilă să-şi rezolve singură problemele, nici măcar atunci când ocupă funcţii intelectuale în societate, Liana Ceterchi (împreună cu Luminiţa Borta, interpreta fiicei, şi Ileana Zărnescu, mama din piesă) compune o pledoarie umană şi de bun simţ - pentru menţinerea unor raporturi mai oneste între partenerii unei căsnicii, fără a deveni, în vreun fel, feministă.

Decorurile şi costumele, semnate şi ele de doamna Liana Ceterchi, sugerează şi accentuează, pe alocuri, lipsuri materiale obiective, dar şi delăsarea, trecerea plictisită prin viaţă a personajelor, în special a fiicei. Accentele muzicale (ilustraţia muzicală aparţinând, de asemenea, doamnei regizor) - colorează metaforic spectacolul, uneori chiar nuanţându-l: mi s-a părut foarte inspirată ideea începerii piesei prin sugestia lebedei, combinată cu baletul fiicei printre maşini, într-o seară ploioasă şi rece (de vineri e seara şi de toamnă), pentru a ajunge la mama sa - şi ea o lebădă, ce-şi poartă amintirile pe-un lac din ce în ce mai crepuscular... Două lebede singure, care-şi trăiesc vieţile fără bucurie, dansându-şi partiturile pe-un lac tot mai infect (-at), doar ca pe nişte obligaţii, ducând cu ele sacii regretelor (deveniţi, în cazul mamei, suavă acreală).

Acestea sunt partiturile celor două actriţe, doamnele Ileana Zărnescu (interpreta delicioasă a mamei) şi Luminiţa Borta (secundând-o cu fineţe şi talent), care-şi compun personajele cu multă înţelegere, minuţiozitate - creionând un joc scenic deseori spumos, ambele interprete punctând şi conturând foarte realist şi profund personajele interpretate, în special obsesivului ritual al ceaiului imprimându-i-se structura unei poveşti fără cuvinte, în care se spune, de fapt, foarte mult.

Merită menţionat, atât ca valoare a regiei, cât şi a jocului celor două actriţe, interpretarea în planuri paralele: la plecare, mama rămâne singură-n sufrageria ei modestă şi-şi continuă viaţa, replicile (uneori, cu câte-o duşcă de ţuică, împreună cu decedatu', spre a-şi ostoi furiile), iar fiica îşi răneşte clipele printre ciulinii zilei (la spital, pe stradă), purtându-şi crucea (Luminiţa Borta, în afara spaţiului de joc principal, mimând toate activităţile care-i compun viaţa, sugerându-ne extrem de plastic neputinţele personajului).

Şi-acum, ritualul:
Ceaiul se serveşte cu rom. După o replică-două, pe care mama o scapă, iar fiicei întotdeauna îi pică prost, cea din urmă se duce la bucătărie, unde pregăteşte două ceşti pentru ceai şi zaharniţa. Încălzeşte apa (deseori picurându-i lacrimi în ibric), pune plante (tei, probabil), după care toarnă în ceşti şi adaugă puţin rom (savoarea care-i asigură şi gustul şi fineţea). Se-ntoarce-n... sufrageria mamei. Aceasta-şi preia ceşcuţa de pe tavă, pune zahăr (ar vrea trei linguriţe, dar nu se poate, glicemia! - spune fiica-n tăcere). Marina-şi pune-n ceai doar o linguriţă de zahăr - îşi cunoaşte şi accentuează limita. După care, cele două ritmuri de viaţă şi de gând se-aud în muzichia rezultată din mestecatul zahărului în ceşcuţă, cu linguriţa de inox (poate, de argint). Se bea din ceşcuţe - continuare a gândurilor, care s-ar dori dospite şi topite odată cu zahărul - de către fiică, ori doar ca singurele colocatare ale garsonierei - în cazul mamei. Ceaiul e ori prea fierbinte, ori prea rece, dar şi cum trebuie. Când e cum trebuie, de cald şi de dulce, piesa se termină!

Cu finalul (care mi-a plăcut foarte mult)!

Într-o sâmbătă (sfârşit de săptămână!). Când soseşte fiica, nouă: schimbată în bine (a avut curajul să-l părăsească pe Mişu, bărbatu-său!), atât vestimentar, cât şi psihic (Luminiţa Borta găsind o delicată cheie a personajului). Mamei îi creşte inima văzând-o (de asemenea, o interpretare inventivă, realistă şi profund umană a doamnei Ileana Zărnescu). Ritualul ceaiului se schimbă: mama-l pregăteşte şi-l serveşte, valsând fericită, ocupând locul fiicei la masă (în timp ce Marina-l ocupase pe-al ei). De data asta e voie să-şi pună fiecare câte trei linguriţe de zahăr. Dar prea târziu! Mama va pleca pe drumul fără-ntoarcere, lăsând-o pe fiică-n locul ei, mulţumită, totuşi, de metamorfozarea acesteia din urmă, devenită mai puternică decât ea. (Şi totuşi, entuziasmul acestei sâmbete va fi real, punct de plecare pentru-o schimbare adevărată, sau doar o pasageră lumină-n crepuscul?!).

Un final împlinitor din punct de vedere artistic! Mazărea şi peştele combinându-se, în cele din urmă, în gusturile neaoşe, aşa de adaptabile!

Aşadar, Sala Studio a Teatrului Al. Davila, vă aşteaptă, cu o cină caldă, în cele din urmă, alături de două actriţe talentate şi dragi ale teatrului piteştean, doamna Ileana Zărnescu şi doamna Luminiţa Borta.