Documentarul românesc azi / Statutul unui gen ignorat

Filmul documentar românesc a fost recent în atenţia cinefililor datorită emisiunilor canalului România Cultural realizate de regizorul Laurenţiu Damian, în acelaşi timp autorul unei importante monografii dedicate acestui gen. I-am solicitat regizorului Laurenţiu Damian cîteva opinii despre prezenţa documentarului în conştiinţa publicului astăzi, despre perspectivele unui gen ce altădată constituia un motiv de mîndrie pentru autorii români de film.

Sunteţi producător, realizator, autor al unei substanţiale şi incitante monografii a filmului documentar, autor de emisiuni de televiziune în care sunt recuperate şi propuse publicului de astăzi elementele "zestrei de aur" a Studioului "Sahia". De fapt, vi s-ar putea reproşa "cruciada" pentru reintroducerea documentarului în conştiinţa unui public somnolent din cauza repertoriului american. Ce perspective are azi acest gen?

Atunci cînd am pornit la scrierea acestei cărţi, "Filmul documentar. Despre documentar... încă ceva în plus", în fapt teza mea de doctorat sub îndrumarea a doi prestigioşi critici şi istorici de film, Manuela Cernat şi George Littera, am făcut-o în semn de respect pentru un gen şi pentru oamenii care au slujit acest gen. Au fost socotiţi tot timpul "cei cu completarea", "cei mici de la Sahia" (asta ca un semn de tandreţe din partea celor mari, cei din ficţiune) sau, mai grav, autorii unui gen minor. În realitate, documentariştii au fost mari creatori şi luptători deopotrivă. Să discuţi despre realitate în ani cînd realitatea trebuie să devină operetă sau termenul de realitate era în fapt realitatea socialistă nu era un lucru uşor, să realizezi eseu şi poem cinematografic fără să apelezi la comentarii pompoase era un lucru grav, să nu aminteşti "conducătorii iubiţi" era un lucru inacceptabil. Aceşti luptători, trei generaţii de luptători, reprezintă pentru mine nu modele neapărat, ci asocierea cu termenul de vocaţie. Să ne amintim o replică celebră dintr-o piesă de teatru la fel de celebră: "Principalul nu e gloria, ci putinţa noastră de a îndura!" Mental am lucrat o viaţă la "Sahia". Am lucrat în Studioul "Sahia" 10 ani. Mental, am lucrat o viaţă. Am fost înfrînt, m-am ridicat, am încercat să mă vindec şi să pornesc mai departe. Nu vreau să fiu interpretat ca un regizor care mulţumeşte la decernarea unui premiu, dar au venit mulţi oameni în întîmpinarea serialului "Despre documentar... încă ceva în plus". Asemenea proiecte nu se pot face de unul singur şi socotesc că apelul la memorie trebuie să definească nu numai o cinematografie, ci şi o naţie. Vizionînd sute de filme documentare am avut mari revelaţii, am văzut ce înseamnă informaţia eronată - filme premiate în anumite epoci nu mai reprezintă astăzi nimic, filme trecute atunci fără nici un ecou sunt astăzi momente de reală satisfacţie estetică, deci... învăţ. Învăţ jocul istoric, propun în permanenţă ca aceste filme documentare să fie mult mai des difuzate şi cred că somnolentul public se va trezi mult mai repede decît speră unii distribuitori care la începutul drumului lor economic au promis protecţie filmului românesc, după care l-au uitat pur şi simplu.

Ce nu aţi spus în cartea dumneavoastră? Ce vă reproşaţi?

Datorită faptului că am adoptat pentru impresia personală, cartea poate fi acuzată, lesne, de subiectivism. În fond, sunt clasamente subiective, am ales regizorii care mie mi-au spus ceva şi asemenea demers naşte cu uşurinţă opinii pro şi contra. Nu am avut detaşarea criticului şi istoricului de film aşa cum au avut-o în cărţile lor Manuela Cernat sau Călin Căliman. Sunt mîhnit că am omis numele unor cineaşti interesanţi. Nu am avut însă nici înverşunarea pe care au avut-o în lucrările lor Valerian Sava sau Tudor Caranfil, dar subiectiv sunt. Iată de ce la această oră sunt mîhnit că am omis numele unor cineaşti interesanţi şi că nu am avut disponibilitatea să înţeleg dramele unora. Nefericirea mea este că sunt sincer pînă la capăt şi această sinceritate m-a costat.

Documentarul accede greu în unele festivaluri. E nevoie de o nouă generaţie, de public, de creatori, de o legislaţie specială (că totuşi Sahia a decedat, nu-i aşa?).

Documentarul nu a murit, iar Studioul "Sahia" există. Există în forma unui cadru în care se poate naşte oricînd o nouă generaţie de documentarişti. A murit ceva din "aerul" acela de Sahia unde exista o veritabilă familie de cineaşti. Documentarişti din trei generaţii, dar documentariştii există şi astăzi, filmul documentar se învaţă în şcoli de cinema, există producători independenţi, iar CNC-ul sprijină cu subvenţii proiecte de film documentar. La Editura Video, de pildă, cu sprijinul CNC-ului, un mare documentarist român, Jean Petrovici, a realizat un film produs şi coordonat de Marina Constantinescu. Eu am realizat filme documentare sprijinit de Ministerul Culturii şi Cultelor sau de CNC.
Nu am fost un răsfăţat, dar consider că am răsplătit acest sprijin pentru că filme precum "Brîncuşi - Coloana sau lecţia despre infinit", "Atîta linişte-i în jur - Lucian Blaga", ca să citez doar două din creaţiile mele, au colindat festivaluri internaţionale reprezentînd genul filmului documentar. Institutul Francez a sprijinit două dintre proiectele Ancăi Damian şi filmele au fost selecţionate la cel mai important festival al filmului de artă de la Montreal, în Canada. Ştefan Velniciuc a izbutit o operă de referinţă, un emoţionant portret cinematografic al actriţei Iva Dugan, intitulat "Iva Diva", un pionier în filmul românesc. Dorana Coşoveanu şi Doru Segal au realizat la Editura Video filme despre arta plastică absolut notabile. "Corneliu Baba" realizat de cei doi este un film de referinţă. Studenţii anului II din UNATC "I.L. Caragiale" au în anul II temă de studiu documentarul. Cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, prin Editura Video un număr mare de studenţi au realizat o antologie de filme documentare, eseu, poem, anchetă socială. Sutele de filme şi zecile de antologii ale Editurii Video nu s-au făcut singure şi nu le-a făcut un singur om.
Nu mi-am permis niciodată să mă joc cu imaginaţia. Am propus ministrului Culturii şi Cultelor un plan prin care diversele restaurări ale monumentelor istorice să fie filmate în etape. În felul acesta se îmbogăţeşte videoteca Editurii Video şi există posibilitatea realizării unor filme în care demonstraţia vizuală poate să fie mult mai percutantă decît zeci de dosare cu informaţii pe care omul nu mai are timpul fizic să le parcurgă. În felul acesta, am răspuns şi la ultima întrebare, legată de Editura Video, cu convingerea că Bujor T. Rîpeanu - fostul director, Marina Constantinescu, Dorin Bîtfoi, Anca Damian, Dan Pădure şi subsemnatul s-au străduit să lase ceva în urmă şi să respecte filmul documentar de artă. Faptul că eu, astăzi, realizez documentar de artă, şi nu formula de document social care m-a consacrat, este o altă poveste, o poveste tristă pe care cei dornici s-o parcurgă o vor găsi în cartea mea de la centrul Cărtureşti, la capitolul "Et in Arcadia Ego". Am găsit înţelegere şi am găsit respect din partea unor oameni şi asta mi-a dat putere să suport mai uşor "gurile rele". Cînd unii se joacă cu cuvintele şi din acest mozaic iese o replică precum "acest regizor există, dar e ca şi cînd n-ar exista!", eu nu mi-am permis niciodată să mă joc cu imaginile pentru că am conştiinţa că nu din reconstituiri estetizante se face portretul unei culturi.