Teatru nou - Visul unei nopţi de vară

La fel ca pentru multe alte lucruri din această lume, şi pentru un teatru cea mai temerară ispravă este nu să se nască, ci să supravieţuiască. Fiindcă, entuziasmul începutului o dată atenuat (dacă nu stins complet, mai ales în ceea ce-i priveşte pe finanţatori), are nevoie de, cum se zice în tehnică, anduranţă pentru a trece peste (sau pe lângă) obstacole de tot felul, de forţă, pentru a se menţine în câmpul de interes al publicului, şi - în special! - de noroc, pentru orice: actori flexibili, regizori inventivi, ateliere prompte, critici atenţi...

... adică o sumedenie de condiţii greu de întrunit chiar şi pentru scenele cu vechime. Atunci când, în plus, este vorba despre un teatru de proiecte (tip de instituţie apărut relativ recent pe plaiurile noastre, obişnuite, în ultimii 70 de ani, aproape numai cu teatrele de repertoriu), acestor condiţii li se adaugă şi o doză de neîncredere (firească, între anumite limite) atât a "factorilor decizionali" cât şi a spectatorilor normali. Cu alte cuvinte, un teatru de proiecte nou este o întreprindere riscantă prin definiţie.

O asemenea întreprindere a fost, la vremea înfiinţării sale (acum circa doi ani), şi Teatrul Metropolis. Înălţată (la propriu, s-ar putea spune) pe ruinele a ceea ce s-a chemat Theatrum Mundi, tânăra instituţie a pornit la drum avându-l ca ghid pe actorul George Ivaşcu, pe ale cărui abilităţi directoriale puţini oameni "din breaslă" ar fi pariat în acel moment. Şi totuşi, calm şi hotărât, Ivaşcu a izbutit să răzbească prin complicatele meandre administrative ale municipalităţii, isprăvind cu bine şi recondiţionarea clădirii, şi o primă stagiune - onorabilă -, şi diversificarea activităţilor patronate de teatrul său (ateliere de artă scenică, expoziţii, concerte, diverse "evenimente"), creând în sediul vesel colorat de pe strada Mihai Eminescu un veritabil micro-centru cultural. Cel mai concludent semn al reuşitei sale este că, dacă întrebi în autobuz unde trebuie să cobori pentru Casa de cultură "Eminescu" (reflex învechit, dar obligatoriu până acum şapte-opt luni), interlocutorul răspunde pe loc: "A, la Teatrul Metropolis vreţi să mergeţi!".

La Teatrul Metropolis am mers nu demult şi eu, la premiera spectacolului Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, una dintre cele mai timpurii premiere ale actualei stagiuni (ba, chiar, harnica instituţie îşi invitase publicul încă de la sfârşitul lui august, la alte spectacole), lucrată din greu, în sezonul trecut, până în pragul vacanţei. Principalul "responsabil" al montării, căci semnează atât regia, cât şi decorul şi ilustraţia muzicală, este Dragoş Galgoţiu, artist cu un destin profesional neobişnuit de sinuos. Salutat cu urale şi cronici delirante la debut, pe la începutul anilor 1980, rămas un timp (un timp în care conjuncturile de tot felul au avut rolul lor) printre corifeii "noului val" de regizori-creatori - Victor Ioan Frunză, Gábor Tompa, un pic mai târziu Alexandru Darie -, Galgoţiu s-a văzut situat apoi într-un con de umbră la fel de nemeritat ca şi osanalele iniţiale: spectacolele lui de după 1989, complicate uneori şi complexe întotdeauna, au fost adesea respinse ca "prostii sofisticate", intrând rareori în plutonul (cu geometrie destul de fixă...) pretendenţilor la trofee şi la recunoaştere publică. Abia în ultimele stagiuni, prin titluri precum Portretul lui Dorian Gray, după Oscar Wilde, sau Hamletmachine de Heiner Müller (ambele, la Odeon), regizorul a reintrat oarecum în graţiile observatorilor scenei, deşi, de exemplu, precedentele Cafeneaua de Goldoni sau Arden din Feversham de un anonim elisabetan (la acelaşi teatru) puteau ridica solide pretenţii la o atenţie sporită. Dragoş Galgoţiu e un regizor greu de clasificat.

Aşa se prezintă şi acum, la Metropolis. Visul unei nopţi de vară este una dintre cele mai jucate piese shakespeariene, pentru că oferă un spaţiu considerabil de manifestare, în acelaşi timp, fanteziei regizorale şi bravurii actoriceşti. În plus, cele două "etaje" ale comediei - povestea cuplurilor de îndrăgostiţi rătăcind prin codru în puterea duhurilor nevăzute şi povestea "artiştilor amatori" ce pregătesc o reprezentaţie în cinstea nunţii regale - le permit autorilor spectacolului să alunece continuu între realism şi metaforă, între lirism eteric şi senzualitate ambiguă, între poezie şi umor şi să-şi etaleze astfel, din plin, însuşirile. Evident, aceste ocazii sunt tot atâtea capcane...

Pe mica scenă de la Metropolis, Dragoş Galgoţiu a construit un decor totodată simplu şi elaborat: două frânturi de rame gigantice, închizând între cioburile lor de oglindă un spaţiu ocultat/dezvăluit de o perdea opacă/transparentă, pe care proiecţiile - excesive, după părerea mea - vor desena la răstimpuri dominanta "ideologică" a unuia sau altuia dintre momente. În această ambianţă foarte generoasă expresiv, conflictul piesei capătă o polaritate netă: de o parte, dragostea şi feluritele ei rătăciri, de alta, trivialitatea şi feluritele ei întrupări; între cele două planuri circulă, impersonali şi a- sau bi-sexuaţi, Oberon, regele făpturilor nopţii (Tudor Aaron Istodor, cu o apariţie fascinantă de lord britanic din alte vremi), şi sfetnicul său, Puck (dublu ipostaziat în Constantin Cojocaru - impecabil - şi Vanda Rotaru, neprofesionistă aleasă, evident, pentru înfăţişarea sa specială). Spectacolul conţine o mulţime de idei superbe ori, "măcar", foarte bune şi aproape la fel de multe realizări aproximative ori discutabile, fie prin exces (de pildă, folosirea limbii engleze e perfect motivată, în unele scene, şi inexplicabilă, în altele), fie prin insuficienţă (de pildă, transformarea meşterului Bottom - excelent, Marian Râlea - în măgar şi "idila" lui cu zâna Titania - Ada Condeescu, voluptuoasă, dar... cam atât - pare expediată, iar pentru un privitor obişnuit este, mă tem, de neînţeles); în ansamblu, însă, are o căldură care, mai ales în a doua jumătate şi la final, conving şi cuceresc.

Distribuţia evoluează mulţumitor; pe lângă interpreţii amintiţi, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu şi Marian Ghenea (meşteşugarii-"actori"), Ioana Barbu, Vlad Logigan, Radu Iacoban şi Alina Grigore (tinerii îndrăgostiţi, citabili în această ordine), Lia Bugnar, Dan Aştilean şi Tiberiu Almosnino (puternicii cetăţii) joacă în general cu vervă şi, în ciuda spaţiului mic, cu precizie. Atât cât pot să-mi dau seama, spectacolul va "creşte" pe parcurs, având şanse să devină un adevărat "hit" al stagiunii.

Ceea ce, pentru un teatru nou, e mai mult decât important; e vital.