Mi-a amintit de Schnabel, cu Le scaphandre et le papillon, de recentul Caótica Ana al lui Medem, sau de Aronoffski şi al său The Fountain - filme înverşunate să spuie ceva, dom'le, ceva important, că dacă nu, arde! Aici, e vorba de faţa şi reversul vieţii în Thailanda, aşa cum sunt văzute de străini - temă veche, monşer, apropo de atâtea şi atâtea ţări exotice. Pretextul sunt doi americani, un antropolog cinic şi depravat Jake Hunt (Jonno Roberts), şi fratele său cel cuminte şi sentimental, Oliver (Tate Ellington). Mama lor, Diana (Ellen Burstyn, complet inutilă şi ca personaj, şi ca actriţă), tot dă telefoane din state, ca să-i amintească lui Jake că are termene într-un proces foarte serios, de care lui i se fâlfâie (ca şi nouă, de altfel).
Povestea curge cum nu se poate mai trenant şi mai previzibil, în prima parte înşirându-se fel de fel de aventuri prin localuri şi leneviri prin piscină, care parc-ar striga toate: "N-o s-o ţină o veşnicie!" - inclusiv amorul cu frumoasa Lek (Florence Faivre), căreia-i scrie pe frunte că e o curvă cinstită şi cumsecade, care va vărsa şi ea o lacrimă de complezenţă când fatalmente îi va zdrobi inima băietului. Drept pentru care, nici nu ne surprinde, nici nu ne clinteşte când, după jumătate, the shit hits the fan - sau, mai bine zis, the patio; nici n-avea cum să ne surprindă, că de-o juma de oră ne tot întrebam: dom'le, da' elefantul ăla unde şi-o fi făcând şi el nevoile? ... Cum, care elefant? Ăla din titlu. Adică ăla pe care Jake i-l cumpără lui Ollie, la un capriţ - şi pe urmă, fostul stăpân, un beţiv care locuieşte într-un Zăbrăuţ thai, nu-l mai vrea înapoi, aşa că bietul animal tot hălăduieşte prin jurul piscinei, mâncând banane şi murdărind curtea, şi-n rest neglijat, până moare şi-i luat cu macaraua. Exemplu clar de cum nu se construieşte un simbol - să ai în film un asemenea personaj spectaculos, expresiv şi bogat în probleme şi posibile dezvoltări dramaturgice, şi să-l laşi la stadiul de obiect. Dacă din partea celor doi chestia era justificată, la nivel filmic e de un amatorism impardonabil - mai ales când e clar că Seth Grossman (scenariul şi regia) chiar voia să investească biata făptură cu ceva: apare nu numai în titlu, ci şi în trei cadre conotative: înotând prin piscină, filmat subacvatic, în generic; un grosplan de ochi, lipsit de orice context; şi o trecere unsharff prin fundal, la sfârşit, ca un memento.
E clar că Grossman, deşi a ajuns deja la al treilea film (după American Pork, 2002, şi Shock Act, 2004), încă nu s-a vindecat de boala debutului, aia conform căreia ţii cu tot dinadinsul să spui cât mai mult, şi ajungi să nu spui mai nimic. Pe lângă sumedenia de clişee expresiviste, motive repetitive şi soluţii telefonate, nu reuşeşte nici să captiveze, nici să emoţioneze, nici să comunice mare lucru. Dacă ţineţi morţiş să vă plictisiţi cu lipsa de empatie dintre cultura occidentală şi societatea thailandeză, be my guests.
25 noiembrie, 2008, h. 08-09:00
Bucureşti, România