Trăieşte clipa - Paris

Parisul înseamnă în primul rând viaţă, viaţă care pulsează la intensitate maximă, chiar şi atunci când se simte apropierea morţii. Aşa îl vede Cédric Klapisch, în cel mai recent film al său, intitulat chiar Paris. Nu cu mult timp în urmă, capitala Franţei a fost omagiată de un alt film, Paris, je t'aime (2006). Acolo oraşul prindea contur dintr-un puzzle de poveşti spuse de oameni diferiţi. Parisul lui Klapisch merge pe acelaşi principiu al puzzle-ului, dar e mult mai convingător. Punctul în care converg istoriile personajelor este balconul de unde priveşte Pierre, interpretat de expresivul Romain Duris, actorul fetiş al lui Klapisch. De la terasa lui din Montmartre, Parisul apare ca o vedere, care ţine de la Tour Eiffel până la Tour Montparnasse. Însă personajul nu-şi respiră cu adevărat oraşul, nu-l "vede" decât în momentul în care află că are o boală gravă de inimă şi că nu va mai trăi prea mult.

În Paris orice e posibil: un profesor universitar în vârstă (inegalabilul Fabrice Luchini) se poate îndrăgosti de o tânără studentă, trei prietene din lumea bună aterizează de la o prezentare de modă direct în hala unde lucrează cu noaptea în cap nişte muncitori etc. Regizorul urmăreşte firul poveştilor şi dramele mai mari sau mai mici ale eroilor săi, însă personajul principal al poveştii, Parisul, nu rămâne niciodată în umbră, pentru că evenimentele palpită pe străzile lui, indiferent dacă e vorba despre Palais Royal, de scările de la Sacré Coeur sau de o simplă, dar cochetă boulangerie de cartier. Iar când ai de-a face cu Parisul în filmul tău, n-ai cum să n-ai parte de cadre picturale, de largi tablouri în care se succedă ameţitor străzile înguste, bulevardele largi, Louvre-ul sau intrările de la metrou. De remarcat partitura foarte bună realizată de Juliette Binoche, care o joacă pe sora lui Pierre, Élise.

Parisul e o aglomerare umană, aparţinând deopotrivă descendenţilor vechilor familii aristocratice, dar şi imigranţilor, magrebienilor care vin aici pentru o viaţă mai bună. Iar parizienii lui Klapisch, indiferent dacă sunt albi sau negri, simt acut că aparţin acestui oraş, de care îi leagă fire lungi, complicate şi mult mai puternice decât cred. Asta vrea să transmită Klapisch într-una dintre cele mai emoţionante scene din film, în care unul dintre personaje urcă în Tour Montparnasse pentru a îndeplini ultima dorinţă a fostei lui iubite - să-i împrăştie cenuşa deasupra oraşului. Şi pentru că locul îi uneşte şi pe oameni, în tot acest timp, respectivul e urmărit de un alt personaj, care se află în Tour Eiffel.

Filmul se încheie cu apologia bucuriei de a trăi, în timp ce taxiul îl duce pe Pierre la spital, putându-l prin locuri emblematice din oraşul pe care-l vede poate pentru ultima oară, prin geamul unei maşini, care-l desparte de viaţa pe care ceilalţi au privilegiul s-o respire încă afară. Paris îţi ia ochii prin culoare, muzică şi obsedantul refren Seize the Day (Trăieşte clipa), al celor de la Wax Tailor. Aşa că nu prea ai ce să-i reproşezi, ci doar să zici merci şi să trăieşti.