Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Coktail de filme - Cu şi fără Oscaruri


Revista 22, aprilie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dintre comediile ultimului timp, se detaşează net Scary Movie 3 (2003), de David Zucker. După experienţa neplăcută cu vulgaritatea Scary Movie 2, eşti destul de nesigur dacă să mergi să vezi Scary Movie 3 sau nu. Cine are curajul s-o facă, e plăcut surprins - filmul e o parodie destul de inteligentă la Signs, The Ring, plus câteva trimiteri la Stăpânul inelelor. Tema filmului e cercul, poantele sunt reuşite şi de efect, deconectarea garantată. Nu lipsesc nici trimiterile ironice la Michael Jackson sau Eminem, într-un scenariu bine scris, o acţiune coerentă şi un ritm susţinut.

La polul opus e Cheaper by the Dozen/Cu duzina e mai ieftin ! (2003), regia Shawn Levy, cu Steve Martin pe afiş. Se vrea o comedie pe tema gloatei de copii ce dau bătăi de cap părinţilor (vezi Daddy Day Care) şi e un film răsuflat de la cap la coadă, la care nu râzi nici măcar o dată. Replici fără nici un haz, situaţii cu umor inexistent, pe scurt un scenariu nul. Başca tonele de clişee înduioşătoare, legate de valoarea supremă a societăţii americane - indestructibila familie, care de fapt e atât de fragilă.

Duplex (2003) e undeva între cele două ca doză de umor. Regizat de Danny DeVito, cu Ben Stiller şi Drew Barrymore, e, pe undeva, de cealaltă parte a balansoarului faţă de Cu duzina e mai ieftin ! , adică aduce pe ecran o băbuţă care face zile amare unui cuplu de tineri ce locuiesc chiar sub ea. Are câteva poante reuşite, cele mai multe nereuşite, şi doi actori în roluri principale înzestraţi cu o expresivitate aproape inexistentă. E genul de film la care mai bine nu mergi, vezi multe mai bune la TV.

Big Fish/Peştele cel mare (2003) e fantezia prin care Tim Burton îşi mai revine după prăbuşirea din 2001 cu Planeta maimuţelor. Îşi mai revine, dar nu până la nivelul de vârf la care ajunsese în 1999 cu Sleepy Hollow - capodopera incontestabilă a celui mai fantezist şi imaginativ regizor american. Fantasticul se îmbină cu realul pe parcursul unei călătorii cu valenţe iniţiatice prin lume/lumi, a unui tânăr (Ewan McGregor) care încearcă astfel să-şi înţeleagă tatăl cu adevărat. Lumile imaginate de Burton sunt de fiecare dată fascinante, doar că unele (ca cea de circ) îţi lasă un sentiment prea puternic de déjà-vu. Poate că punctul slab al filmului e faptul că regizorul a vrut să imagineze prea multe lumi într-un singur film, în loc să imagineze doar una şi pe care s-o deseneze atât de bine, încât să te absoarbă cu totul în ea, aşa cum făcea în filmele mai vechi. Cu toate minusurile lui, Big Fish rămâne totuşi un film din filmografia lui Burton, despre care merită să se vorbească.

Cold Mountain e filmul de care s-a tot vorbit, filmat de Anthony Minghella (regiorul Pacientului englez şi al Talentatului Domn Ripley) la Râşnov, cu foarte mulţi figuranţi români, motiv pentru care figuranţii americani s-au supărat foc şi i-au pus sindicatul în cap. Sindicat care, la rândul lui, a făcut ca filmul să fie semi-boicotat la Oscaruri, astfel că s-a ales doar cu un premiu pentru rolul secundar al actriţei Renée Zellweger. Atunci când începe (în cazul în care nu ştii deloc despre ce e vorba în film), treci printr-o mare spaimă că vei avea de suportat 155 de minute de lupte secesioniste, pigmentate cu poveşti patriotice şi de vitejie desprinse din manuale prăfuite de istorie şi cu eventuale poveşti de dragoste ultra-siropoase. Din fericire, Minghella ştie să le evite pe toate - scena luptei (una singură) e excelent construită şi destul de scurtă ca să nu te scoată din sală, iar poveştile de dragoste destul de veridice ca să nu te însiropeze. Punctele forte sunt trei actori: Jude Law, Nicole Kidman (rămasă cu grimasele de femeie alienată din Dogville) şi Renée Zellweger. Deşi nu lipsiţi de oarecare manierism, actorii sunt, totuşi, excepţionali. Minghella evită şi capcana unui previzibil happy-end şi termină filmul într-un imprevizibil tragic-resemnat, care ne face să jubilăm că n-am asistat la încă un clişeu hollywoodian. Regizorul reuşeşte, deci, performanţe care, în sine, n-ar avea de ce să fie numite aşa, dar care, în contextul industriei americane de film din care vine şi-n care trăieşte, chiar aşa trebuiesc numite. Hiba cea mare e lungimea - 2 ore şi jumătate înseamnă scăpare din mână. Rezişti însă până la sfârşit fără un efort foarte mare.

Lucru care nu se-ntâmplă în cazul lui Mystic River/Misterele fluviului, cel mai recent film al lui Clint Eastwood, lungit inutil până la 2 ore şi-un sfert, fără ca povestea s-o justifice şi fără ca atmosfera să se creeze. Sean Penn şi Tim Robbins sunt capetele de afiş, primul obţinând şi un Oscar pentru rol principal, iar al doilea pentru rol masculin secundar. Nu că le-ar fi meritat neapărat, ci, probabil, by default. Dar tot e mai bine aşa, decât să fi fost date vrunuia din hobbiţi ori elfi. E vorba, în film, despre o crimă, a cărei investigare se transformă într-o anchetă destul de încâlcită, în timpul căreia ne sunt dezvăluite relaţiile dintre membrii unei mici comunităţi dintr-un cartier al Bostonului. Eastwood încearcă o atmosferă à la Atom Egoyan, dar nu prea-i iese. Nu-i ies pe jumătate şi celelalte lucruri pe care mizează - caracterizarea personajelor, misterul ce-ar trebui să creeze o permanentă stare de tensiune (ca la David Lynch) sau ciudăţenia de care sunt marcate relaţiile dintre vecinii şi rudele din cartier. E un film care, eventual, merge, dar nicidecum la nivelul pretenţiilor lui Clint Eastwood.

Runaway Jury/Juriul (2003), regia Gary Fleder, e acel gen de film, inteligent construit, în care piesele sunt dezvăluite încetul cu încetul, iar montajul e unul ameţitor. Pe de o parte John Cusack şi Rachel Weisz, pe de alta Gene Hackman şi o trupă de avocăţei, iar pe a treia parte Dustin Hoffman cu trupa lui de avocăţei, se înfruntă într-un proces contra fabricanţilor de arme. Culisele sunt la început obscure, apoi din ce în ce mai evidente, iar relaţiile dintre tabere în continuă mişcare. E un film bine construit, dar obositor din cauza ritmului şi a fragmentării excesive a acţiunii, şi aşa desfăşurată pe trei planuri.

Iar SF-ul Timeline/Prizonierii timpului (2003), regia Richard Donner, e unul din cele mai anoste filme de gen văzute în ultimul timp. O lipsă totală de imaginaţie, efecte speciale de doi bani şi o poveste de mâna a treia sunt argumente forte pentru a-l ocoli.

Les Invasions barbares/Invaziile barbare (2003) e un film aparte pentru ecranele româneşti. Un film de interior, foarte intelectualist, cu dialoguri cinic-spirituale cu munţi de referinţe literare şi culturale, e realizat de unul din rarii regizori de seamă din Québec - Denys Arcand. El realizase, în 1986, un film devenit cult - Le Declin de l’empire américain. 17 ani mai târziu, strânge aceiaşi actori şi continuă să exploreze cauzele declinului imperiului american. Les invasions barbares e sub nivelul precedentului şi, zice-se, un film despre moarte. Nu e un film despre moarte ci, dimpotrivă, un film despre viaţă, din care, în mod natural, face parte şi moartea. E un film despre plăcerea de a trăi şi necesitatea morţii, despre istoria omenirii şi istoria contemporană a Americii de Nord. Les Invasions barbares a obţinut Oscarul pentru film străin; trei premii César pentru film, regie şi scenariu; şi două premii la Cannes - pentru cel mai bun scenariu şi pentru cea mai bună actriţă - Marie-Josée Croze (pe care mi-e imposibil să-nţeleg de ce l-a meritat).




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer