Niciodată nu am considerat sinceritatea drept o virtute remarcabilă. Mi s-a părut a fi, de fapt, un semn al lipsei de imaginaţie şi al unei memorii înşelătoare. A minţi nu înseamnă întotdeauna a trăda adevărul, ci a-i da o altă faţă, o altă mască şi, de cele mai multe ori, a-l face suportabil. Oricine poate să înregistreze faptele întocmai aşa cum s-au petrecut; poet este acela care le interpretează creator. Iar adesea avem nevoie şi de artişti ai vieţii cotidiene, mai ales într-o lume sufocată de adevăruri dure, spuse răspicat.
Cu totul altfel stau lucrurile, însă, în spectacolul Teatrului Metropolis cu Jocul de-a adevărul, în regia Liei Bugnar şi a Dorinei Chiriac, după un text de Lia Bugnar - un spectacol simplu, curat, încărcat de o lumina specială şi de un farmec aparte. El vorbeşte, în imagini dramatice construite cu deplină coerenţă interioară, despre cât de incomode sunt minciunile şi despre cât de uşor ne lăsăm amăgiţi de noi înşine, crezând că a evita un adevăr înseamnă a-l uita. Trădarea şi protecţia sunt feţele aceleiaşi monede versatile: minciuna. Povestea este cea a doi tineri frumoşi, Bebe (Marius Manole) şi Sana (Dorina Chiriac), trişti şi obosiţi de propriile adevăruri apăsătoare, care se întâlnesc întâmplător (dacă ceva e într-adevăr întâmplător în univers) în camera specială a unui parc de distracţii. Senzaţiile tari se nasc aici din vârtejuri de cuvinte, din sărituri în gol cu corzile sufleteşti slăbite, din ping-pong-ul emoţiilor, din labirintul fricilor ascunse şi din loviturile în plex ale adevărurilor. Banalul devine sport extrem, asumarea trecutului - catalizator al adrenalinei. Astfel, ei parcurg, de la coborârea pe tubul care gâdilă, pe unde veniseră ca doi străini, până la sfera în care îşi mărturisesc în rime nou-aflata iubire, drumul spre intimitatea absolvită de minciună. Vocea din off a "doctorului nebun" (George Ivaşcu) care stabilise regulile jocului de-a adevărul îi conduce pe tot parcursul călătoriei lor eliberatoare, îndreptându-i spre obiectele (cilindru, bancă, piramidă, sferă) ce i-ar putea dezvălui pe unul celuilalt şi pe fiecare sieşi. Sufletele se debarasează uşor-uşor de carcasa formalismului social şi se descoperă sângerânde şi îngenuncheate, dar încă vii.
Tăinuirea adevărului e împovărătoare, mărturisirea - de-a dreptul cumplită. Mai ales când porţi, fie şi indirect, responsabilitatea morţii unui alt om. Carameaua de la gâtul Sanei şi cântarul cumpărat de Bebe cu banii câştigaţi la cazinou sunt întrupări palpabile ale conştiinţei gesturilor monstruoase pe care au trebuit să le ascundă pentru a se putea încă bucura de viaţa în libertatea parcului de distracţii. Un bătrân zdrobit de durere, o fetiţă plină de sânge, o bomboană învelită în foiţă şi un cântar defect sunt suficiente pentru ca, deodată, viaţa să apară mai greu de îndurat decât moartea.
Elementele decorului multifuncţional creat de Dragoş Buhagiar sunt asemenea unor RMN-uri pentru suflet, care dezvăluie fiecare pată, fiecare fisură, fiecare cicatrice, fără a prescrie, însă, tratamentul adecvat. De la interogarea subconştientului până la recunoaşterea pasiunii comune pentru 3Sud-Est nimic nu poate fi ascuns; totul este expus sub lumina orbitoare şi rece a adevărului, revelat în mod artificial, prin intermedierea unor obiecte inanimate.
Tot un obiect, o brăţară din lacrimi de pinguin, este acela care le dezvăluie şi adevărurile tăinuite de cei dragi. Vera (Lia Bugnar) şi Radu (Alexandru Nedelcu) sunt partenerii de viaţă ai lui Bebe şi ai Sanei şi sunt, de asemenea, amanţi, fapt descoperit prin povestea lacrimilor de pinguin, poveste pe care Vera i-o "fură" Sanei. Cei doi infideli apar doar spre sfârşitul spectacolului, mai mult pentru a pune în evidenţă, prin contrast, farmecul şi sensibilitatea iubiţilor înşelaţi. Sunt euforico-isterici, agitaţi şi (mult prea) voit superficiali, dar gesturile lor repetitive devin obositoare şi lipsite de sens. În schimb, Marius Manole şi Dorina Chiriac sunt cuceritori, jucăuşi, melancolici, senini şi nostalgici. Glasurile lor creează o atmosferă sonoră copleşitoare prin emoţia care se simte vibrând în fiecare ton, în fiecare nuanţă şi, chiar dacă unele efecte par căutate şi jucate apăsat (eu cred, ca şi Diderot, că lacrimile trebuie să fie în ochii spectatorilor, nu în cei ai actorilor), ele nu afectează cu nimic starea de nelinişte plăcută pe care o ai când pleci de la spectacol.
Când jocul se încheie, suferinţa se reinstalează, ca o cale spre purificare. Imaginile finale, cu Sana care citeşte, din închisoare, scrisorile celor două "victime colaterale" (mama fetiţei şi prietena de la azil a bătrânelului, vocile din off aparţinând Cocăi Bloos, respectiv Marianei Mihuţ), sintetizează, de fapt, rostul jocului de-a adevărul, cel puţin aşa cum l-am înţeles eu: testarea limitei superioare de suportabilitate a sincerităţii celorlalţi. Experimentul continuă, dar şi-a extins raza de acţiune, viaţa însăşi căpătând dimensiunile unei camere speciale, unde "doctorul nebun" continuă să fie prezent doar prin mesajele pe care le trimite.
Dacă, în general, "jocul de-a adevărul" mi se pare, mie uneia, crud şi nejustificat, textul Liei Bugnar şi spectacolul de la Teatrul Metropolis reuşesc să evite discursurile moralizatoare şi, astfel, să convingă în privinţa caracterului eliberator al adevărurilor mărturisite. Dar iubirea va fi învinsă oare de sinceritate sau de timp? Povestea dintre Bebe şi Sana continuă şi dincolo de sala de spectacol, pentru fiecare dintre noi, pinguini singuri sau nu...