Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Dialoguri şi fantezii în jazz

Ion Caramitru şi Johnny Răducanu în dialog cu poezia - Dialoguri şi fantezii în jazz


Bucureştiul cultural, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu ştim ce spiriduş i-a îndemnat pe cei doi apreciaţi artişti să-şi mărturisească public prietenia, zămislind acest giuvaer numit Dialoguri şi fantezii în jazz.

Titlul, destul de convenţional, nu trădează surprizele spectacolului, între care cea mai seducătoare este impulsul creatorilor de a vorbi despre prietenia lor, a lor cu poezia, cu boema, al cărei simbol evocat e îngerul blond numit Nichita Stănescu. Cu şi fără explicaţii privind originea întîmplării, această pornire spre confesiune de care se fac "vinovaţi" cei doi şi-a găsit ecoul în versuri şi muzică de o extraordinară potriveală. Pentru că Ion Caramitru, mare cunoscător şi iubitor de poezie (şi autor), a apăsat exact pe clapele pe care trebuia pentru a-l face pe maestrul Johnny Răducanu să-i răspundă cu "fantezii" de o drăgălăşenie perfidă şi provocatoare. Dialogul lor e aproape senzual şi e de ajuns să-l observi pe Johnny urmărindu-l din priviri pe partenerul său, pentru a înţelege cît de intime sunt legăturile lor spirituale, cît de bine se înţeleg. Gîndesc, simt la fel, au aceeaşi exigenţă în a judeca lumea şi detaşare în a o accepta aşa cum e, cred la fel în artă şi în rostul artistului pe pămînt. Şi dacă vorbele spuse sau cîntate de Caramitru transmit direct aceste mesaje, tăcerile complice ale lui Johnny şi muzica ne învăluie misterios.

Spectacolul are însă şi o construcţie riguros elaborată, pentru că are ceva de demonstrat; începînd cu delimitarea de denaturările proletculte din vremea Internaţionalei şi pînă la îndemnul "să ardem în poezie", sub semnul căruia e aşezată întreaga întîlnire. Ascultîndu-i, poţi admite că poezia adevărată poate deveni o alternativă de viaţă atunci cînd ne ajută să ne edificăm întru fiinţă, că e o cale spre celălalt şi spre "muzica sferelor". Cel mai frumos paradox al acestui spectacol e poate acela că ne aduce aproape cele mai abstracte şi inefabile metafore din versurile poeţilor aleşi, de la Eminescu la Ana Blandiana şi Nichita ("sunt bolnav de zid"), transformîndu-le în trăiri incandescente. Ordinea cosmică şi concreteţea senzaţiilor, metafizica şi viaţa, cuvîntul diurn şi jocul secund al realităţii se topesc într-un fermecător aliaj, în care avîntul romantic alternează cu încordarea distantă în care ricanează spaima de sinceritate a omului modern. Actorul ştie să speculeze aceste alternanţe de stări, să le provoace, fiind în acelaşi timp în poezie şi în afara ei, contemplîndu-şi "slăbiciunile". E un sceptic convins, glosînd despre vremea care trece şi vine (Glossa), patetic identificîndu-se cu poetul (Eu sunt Nichita!) şi aspiraţiile lui transcendentale (m-am apucat de marginea sufletului), tandru şi jucăuş cînd evocă timpul adolescenţei (Se sărută tinerii...) sau vremea copilăriei (admirabilele inedite pentru copii ale lui Nichita), elegiac, recitînd o celebră poemă a Anei Blandiana (Să ne naştem bătrîni), care ne aminteşte de Jacques melancolicul din comedia filosofică a lui William Shakespeare (Cum vă place). În fine, o multitudine de tonuri se revarsă dintr-un prea plin al simţirii artistului (dar referinţele la melosul popular?!) şi din nerăbdarea rostirii, care, în seara cu pricina, trăda elanuri vitale excepţionale.

Lîngă acest Ion Caramitru năvalnic, maestru al iniţierii unei comunicări dezinhibate cu publicul, pianul lui Johnny Răducanu respiră calm şi siguranţă. Şi pentru că nimeni nu l-a "citit" mai bine pe muzician ca prietenul său de boemă Nichita Stănescu, în spectacol e inserată şi o scrisoare inedită a poetului pe care o deţine Ion Caramitru, în care Johnny e descris în cuvinte nepereche.

Un episod de dată recentă din istoria spectacolului - refuzul Mitzurei Arghezi de a acorda drepturile de autor pentru o poezie a tatălui ei - a prilejuit includerea în spectacol a unui savuros moment comic. Obligat în această situaţie să scoată din recital Cantilenă de Tudor Arghezi, Ion Caramitru a recurs la un artificiu inspirat, un fel de comentariu explicativ, un exerciţiu scolastic gen Marius Chicoş Rostogan, în care dezvoltă o surprinzătoare fantezie comică. Scena e memorabilă, dar vîrful reprezentaţiei se consumă spre final, în acel senzaţional cîntec după Podul din Avignon pe care Johnny Răducanu l-a compus într-o clipă de mare inspiraţie, iar Ion Caramitru îl interpretează mişcător, lunecînd cu vocea şi corpul printre arabescurile sonore rafinate ale melodiei. Cum cîntecul e reluat la bis, plecăm din sala de spectacol cu dispoziţia histrionică a dansatorilor de pe legendarul pod, după un ceas şi jumătate de delectare superioară. Nu sunt prea multe locuri unde avem această ocazie, aşa că reluarea Dialogurilor... la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti trebuie salutată.



 Toate articolele despre Dialoguri şi fantezii în jazz


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doina Papp


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer