Comedia Franceză a început în noiembrie 2008 un turneu în cele zece ţări din Europa de Est membre ale Uniunii Europene. Cele două spectacole alese pentru acest turneu sînt La Festa, de Spiro Scimone, în regia lui Galin Stoev, şi Preţioasele ridicole, de Molière, în regia lui Dan Jamett. Administratorul general al Comediei - doamna Muriel Mayette - a vrut să arate două extremităţi ale repertoriului: două farse, una clasică, cealaltă contemporană. Bucureşti a fost, după Sofia, a doua capitală vizitată de Comedia Franceză în acest turneu programat în cadrul stagiunii culturale europene.
Matei Martin: Cum pregătiţi stagiunea la Comedie?
Muriel Mayette: Misiunea mea e să fac auzit repertoriul teatrului. Molière este patronul nostru, capul de afiş la Comedie. În fiecare an montăm cel puţin un text de Molière şi încă două-trei texte clasice franţuzeşti. Cum la Comedie avem trei săli, încerc să impun acest program peste tot. Însă nu privesc această misiune ca pe o restricţie. Dimpotrivă: ca administrator al teatrului, sînt aproape obligată să îmbogăţesc repertoriul, să cultiv autorii contemporani, să pregătesc publicul nostru pentru spectacolele de mîine. De cînd conduc teatrul, au intrat în repertoriul nostru piese de Bernard Marie Koltès, Jean-Luc Lagarce şi Michel Vinaver. Mi-am propus să atrag autori contemporani, să-i apropii de teatru, să-i conving să scrie pentru noi. E - cred eu - o tentativă curajoasă: nu vrem doar să înregistrăm şi să preluăm piese contemporane deja jucate prin alte teatre, ci să întindem o mînă dramaturgilor, să-i invităm să creeze pentru noi.
M.M.: Cum au funcţionat aceste experienţe pînă acum?
M.M.: Doar spectacolele care se joacă la sala "Richelieu" intră, pînă la urmă, în repertoriu. Ele trebuie mai întîi să fie vizionate de o comisie a societarilor, de administratorul general şi de cîteva personalităţi ale teatrului şi literaturii (e vorba de Amin Maalouf, Jean-Pierre Leonardini, Christophe Barbier şi Anne Wiazemsky). Este, de asemenea, misiunea mea să îmbogăţesc repertoriul cu marile texte străine. Anul acesta, de pildă, am jucat un text de Alfred Jarry, care e un clasic-contemporan. Uneori e greu să găseşti un echilibru între toate acestea, şi atunci sînt criticată. Dar n-aş putea dormi dacă în jurul teatrului ar fi linişte, dacă nu s-ar auzi nici un reproş.
M.M.: Spuneaţi că vreţi să încurajaţi dramaturgii să scrie pentru Comedie. Cum procedaţi?
M.M.: Eu, una, primesc zilnic în jur de 2-3 texte noi. Vă daţi seama că nu am cum să le citesc pe toate; avem un comitet de lectură, format din 12 persoane, ei citesc şi selecţionează. De două ori pe an, organizăm cîteva seri de spectacole-lectură (vă daţi seama, unele texte au nevoie de traducere, de redactare...). În urma acestor seri de lectură, hotărîm să facem spectacolul. E, practic, un concurs de dramaturgie.
Dar nu e singurul lucru pe care îl facem pentru creaţia contemporană. Mi-am propus, de asemenea, să editez anual o antologie de texte dramatice. Invit zece autori să scrie o piesă pe o temă dată: în primul an, tema a fost "familia". Anul acesta, am propus "monştrii". Cîteva dintre aceste piese sînt jucate în şcoli, în cadrul unor programe speciale. Apoi, o dată pe an, sînt citite într-un spectacol-lectură la Comedie.
În fine, un al treilea mod de intervenţie este să solicit direct unui autor să scrie un text, special pentru repertoriul nostru. În acest caz, se presupune că dramaturgul e de-al casei, adică e la curent cu trupa de care dispunem, cu rolul şi misiunea instituţiei care îi solicită piesa. În plus, am avut o cerinţă specifică: am vrut să scrie ceva pe tema imigraţiei, a străinătăţii. Mi-am dat seama că e o problemă socială contemporană şi că ea e tratată rar de dramaturgi, şi deloc de repertoriul nostru.
M.M.: Nu vă e teamă că n-o să iasă cum v-aţi propus?
M.M.: Nu ştiu ce va ieşi, e prima dată cînd fac asta. Are vreun sens acest demers? Are rost, astăzi, să scrii pentru trupă? Vom vedea. Molière aşa făcea, eu nu fac decît să-i urmez exemplul. E o manieră de a celebra actorul.
M.M.: Comedia are reputaţia unui teatru-muzeu, a unei instituţii conservatoare, menită să păstreze memoria teatrului clasic francez. Cum faceţi echilibrul între tradiţie şi modernitate?
M.M.: Sînt foarte supărată pe această caracterizare. Nu cred că teatrul, oricare ar fi el, e compatibil cu ideea de muzeu. Teatrul e arta lui aici şi acum, e o artă a prezentului. Teatrul e atunci cînd desenezi cu creta, pe jos, un cerc. Cînd eşti în cerc, joci teatru, cînd ai părăsit cercul, nu mai joci. E, fundamental, arta actorului, iar actorul e o fiinţă vie, un corp care trăieşte. Aşa că nu are nici o legătură cu ideea de muzeu. Nu cred că teatrul nostru - şi nu mă refer aici la Comedie sau la teatrul francez, ci la teatrul occidental, în general - este foarte legat de tradiţie. În China sau în Japonia există o tradiţie care se perpetuează, continuată de familii de actori. Acolo, codurile sînt transmise din tată în fiu. Dar în Franţa, în Europa, nu avem coduri precise. Sînt doar cîteva elemente - de pildă, ştim că în epoca lui Molière se juca la lumînare şi că durata unui act era aproximativ durata unei lumînări care arde. Dar ştim şi că în vremea lui Molière se juca într-o franceză care acum ar putea părea bizară, greu de reprodus şi imposibil de urmărit. La Comedie am păstrat nişte înregistrări cu Gérard Philippe. E magnific, dar e de neascultat astăzi!
M.M.: Totuşi, la Comedie se montează anual piesele lui Molière. Cum le faceţi să sune "aici şi acum"?
M.M.: Într-adevăr, montăm regulat Molière. Am putea foarte bine să reluăm montarea de acum 20 de ani, de pildă... Însă facem o altă montare pentru că e important ca un text să rezoneze în prezent. Cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, în Rusia - pe atunci sovietică - a fost interzis Avarul pentru că în piesă se vorbea de economia capitalistă. Evident, dacă ar fi montat acum, spectacolul nu ar mai fi receptat astfel. De asta e important să refacem mereu spectacolele: pentru că unele montări sînt perisabile şi atunci noi vrem să redescoperim textul. Acum există DVD, aşa că dacă vreţi montări mai vechi, le puteţi vedea şi pe acelea.
M.M.: Pentru acest turneu european aţi propus două spectacole: La Festa, de Spiro Scimone, în regia lui Galin Stoev, şi Preţioasele ridicole, de Molière, în regia lui Dan Jamett. De ce aţi ales tocmai aceste piese?
M.M.: În primul rînd, pentru că sînt spectacole foarte bune. În al doilea rînd, pentru că am vrut să arătăm două extremităţi ale repertoriului: sînt două farse, una clasică, cealaltă contemporană. Şi, în al treilea rînd, pentru că sînt, într-adevăr, creaţii europene: actorii, regizorii, autorii pieselor provin din mai multe ţări ale Europei.
Anul acesta am venit la Bucureşti cu Preţioasele ridicole într-o versiune modernă, trash. Nu cred că Preţioasele ridicole în costum de secol XVII ne-ar mai face să rîdem. Molière, cînd a scris farsele sale, şi-a asumat multe riscuri, erau texte periculoase. A batjocorit medicii, religia, s-a pus pe sine însuşi în scenă. În Bolnavul închipuit şi-a regizat propria moarte... Acum, dacă vrei să găseşti dimensiunea de farsă a Preţioaselor ridicole, trebuie să evidenţiezi ceea ce nu se mai aude, să scoţi în faţă ceea ce textul nu mai spune. Exact asta a făcut regizorul Dan Jamett, şi de aceea spectacolul e extraordinar. Şi uite-aşa mi-am dat seama cît e de important ca regizori străini să vină la noi, să ne exploreze repertoriul. Ei au o curiozitate specială, o privire nouă, îşi pun întrebări pe care regizorii noştri uită să şi le pună. De aceea e construcţia europeană importantă: relevant pentru mine e ce pot face aceste instituţii pentru teatru.
M.M.: Foarte adesea proiectele artistice susţinute de instituţii politice eşuează...
M.M.: Pentru mine e foarte important să nu facem un spectacol doar ca să mai bifăm ceva pe listă. Noi, la Comedie, nu jucăm Molière de azi, de ieri. Dacă ne-am propus să refacem un spectacol de Molière, nu are nici un sens să refacem ceea ce am făcut deja. E important să ne asumăm riscuri, iar pentru mine, acest turneu european înseamnă să pornim la drum aşa cum făcea patronul nostru spiritual. Noi, artiştii, trebuie să mergem spre public, nu să aşteptăm. Teatrul e unul dintre puţinele locuri unde omul are şansa să vadă ce trăieşte. Teatrul ne oferă şansa întîlnirii cu noi înşine. În acest turneu european am vrut tocmai să propun spectacole interesante şi riscante.
M.M.: Cum măsuraţi performanţa la Comedie? Ce contează mai mult: premiile? Cronicile bune? Succesul la public?
M.M.: Cel mai mult contează publicul. Nu vreau să fim adoraţi, dar am pretenţia ca spectacolele noastre să fie urmărite, să se vorbească despre ele, să stîrnească. Astăzi ne e frică de contradicţii, de polemici, de bătălii. Iar frica stimulează mediocritatea. Or, teatrul este un loc al marilor furii şi emoţii. Ne este interzis să fim mediocri!
M.M.: Sînteţi administrator general al teatrului, dar în primul rînd artistă, şi, din cînd în cînd, regizoare. Uneori mai şi scrieţi. Cu atîtea funcţii şi ocupaţii, aţi trăit vreodată contradicţii?
M.M.: Nici ca administrator, nici ca regizor nu ai cum să ştii cum va ieşi un spectacol. E un pariu. Uneori, e foarte obositor. Ca regizor, eşti mereu în faţa unui posibil eşec. Tenacitatea e principala armă: nu ai voie să capitulezi. De altfel, un regizor adevărat se vede în momente de pană, de criză. Ca actor, este oribil să te afli în faţa unui regizor în criză. Dar trebuie să-l urmăreşti şi să-l asculţi. Dacă fiecare face ce vrea, teatrul ar fi o catastrofă. E ca la un meci de fotbal: toată echipa trebuie să alerge în aceeaşi direcţie. Însă orice ar fi, parteneriatul - şi nu supunerea oarbă - reprezintă soluţia. Cînd predam la Conservator, le-am spus odată studenţilor mei să se aşeze în patru labe. Aproape toţi au executat fără să crîcnească. M-am enervat teribil. Pentru că actorii nu trebuie să se supună. Nu sîntem într-un raport de forţă. Nu acesta e modelul de regizor pe care îl am eu. Teatrul e lucru în echipă, şi asta e mult mai complicat decît să te supui unor ordine.
M.M.: Mulţi regizori pretind ascultare şi supunere totală. Kama Ginkas spunea că vrea să fie privit ca un amant...
M.M.: Mi se pare absolut inacceptabil. În momentul în care lucrezi într-un teatru, împărtăşeşti, într-adevăr, nişte intimităţi care pe unii i-ar putea face geloşi. Însă ca să poată flirta cu frontierele lumii de dincolo, un actor trebuie să fie echilibrat. Relaţia lui cu regizorul e definitorie.
M.M.: Dar este această democraţie eficientă şi pentru conducerea teatrului?
M.M.: Sloganul înscris pe frontispiciul Comediei Franceze este Simul et singulis. Asta înseamnă să fim împreună, dar să rămînem noi înşine. La teatru, relaţiile dintre oameni sînt adesea complicate. E greu cînd joci, e complicat cînd regizezi, e şi mai complicat cînd administrezi. Cum să faci o arhitectură suficient de solidă astfel încît corpul să rămînă în picioare, dar şi o construcţie suficient de suplă pentru ca membrele să rămînă mobile? Acesta e sensul în care lucrez eu.
M.M.: Aţi ajuns administrator al teatrului după demiterea lui Marcel Bozonnet. Acesta a refuzat să monteze un spectacol după o piesă a lui Peter Handke, pe motiv că autorul ar fi fost un susţinător al lui Milosevici. Dumneavoastră veţi relua acel spectacol?
M.M.: Dacă e ceva ce regret în toată această poveste e faptul că nu s-a vorbit deloc despre piesă, ci doar de politică. Predecesorul meu a hotărît să nu monteze acea piesă şi avea argumente extrateatrale. Eu, cînd l-am înlocuit, nu am vrut să redeschid imediat polemica, am ezitat să montez ceea ce el a refuzat. Însă pot să vă spun că nu există nici un motiv.