"We are deeply saddened to confirm that Joe Strummer had passed away..." "Former Clash Singer dies at 50..." "Punk rock icon will be missed..." Câteva din headline-urile de a doua zi... "London's burning with boredom now..." Joe a plecat duminică 22 decembrie 2002..."Where did you go, Joe? " Mai citiţi titlul odată... Şi pe urmă, încă o dată.
"He's in love with rock'n roll, whoa...!"
Despre Joe Strummer s-a scris aşa cum merita în această revistă (Art&Roll). Ceea ce nu s-a scris însă (şi era practic imposibil): cât de mult a însemnat pentru mine. În 28 de ani de zile (mă rog, minus primii 4-5) n-am ascultat decât muzica pe care am avut chef s-o ascult, niciodată ceva care mi s-a impus, niciodată ceva care era de bon ton, niciodată ceva recomandat de un terţ cu pretenţii. Iar într-o anume epocă, mai exact între perioada Dead Can Dance, Midnight Oil, The Smiths şi între perioada Nick Cave, Therapy?, Cocteau Twins, am avut o singură biblie - The Clash. Poate cea mai complexă ("Somebody's dead forever/Sounds like murder!/Those shouts.../Are they drunk down below? " ), cinică ("I fought the law and the law won!"), inteligentă ("Plato the Greek and Rin Tin Tin/Who's more famous to the billion millions?"), ironică ("Yankee detectives are always on TV/'Cos killers in America work seven days a week!") şi poetică ("I have no fear - cause London is drowning and I... I live by the river!") trupă din istoria universală a muzicii punk. Cu accent pe muzică. Punk. Sigur că versuri de excepţie au mai existat (Talking Heads ar fi un exemplu) şi sigur că şi alte trupe au amestecat cu succes genuri altădată incompatibile (îşi mai aduce aminte cineva de The Specials?), dar ceea ce a creat Joe Strummer, dimpreună cu Jones, Headon şi Simonon, ceva care ar trebui analizat în volume de mii de pagini, nu are echivalent şi poate fi sintetizat, simplu, dar nu simplist, într-un singur cuvânt - istorie.
"Don't look at us/ All that phoney beatlemania has bitten the dust!"
Am fost incredibil de trist când am aflat de Joe... Ce naiba a fost în mintea lui J.C.?! "By order of the prophet/We ban that boogie sound..." După trei pahare de Jack Daniel's, mi s-a făcut frică - Strummer m-a lăsat de izbelişte într-o lume penibilă din punct de vedere muzical, populată de Eminemi şi Limpi Bizkiti... Go straight to hell, boys!" După alte trei pahare m-am înseninat. Păi Joe Strummer stă la taclale cu Joey Ramone şi Sid Vicious şi eu îmi fac griji de pomană în legatură cu nişte pigmei care nu meritau să-i pupe nici şoşonii!? "We're gonna hit the town/We'll burn it fuckin'down!"
Ca să fie foarte clar. "Magnificence!"
Joe Strummer n-a avut niciodată habar cât a făcut pentru mine... "He just loved to live that way..." Am însă curajul şi onoarea să-i mulţumesc. Şi o scriu cu sfruntare... Nichita a spus-o însă cel mai bine: "Pe cine sfruntez? Pe mine însumi mă sfruntez!"
Hey, Joe...
(Clash City Rocker)
(Acest articol a fost iniţial scris şi publicat în ianuarie 2003.)