"Boy, I’m in the wrong business!" zice producătorul Lawrence Woolsey cu ochii la prostia crasă ce-l înconjoară. "Boy, he’s in the right business! " zic eu cu ochii la filmele americanului Joe Dante, din al cărui formidabil Spectacol de matineu am extras zicala de mai sus... De când a devenit numărul unu la Hollywood, Steven Spielberg a avut o mulţime de protejaţi, pe care i-a lansat, i-a ajutat, i-a sfătuit şi cărora le-a produs filmele; dintre aceştia, doi ies în evidenţă cu brio: Robert Zemeckis şi Joe Dante. Dar dacă primul, după ce a realizat trilogia Înapoi în viitor, celebrul Who Framed Roger Rabitt?, şi, mai ales, Forrest Gump, şi-a făcut un nume şi a ieşit de sub "tutela" Spielberg, Dante a devenit celebru făcând filmele pe care S. S. n-a avut curajul să le facă singur; din acest motiv n-a ajuns şi nu va ajunge un regizor titrat – va rămâne întotdeauna un copil, un movie-buff prin excelenţă, poate niţel răutăcios, dar mult mai cinstit. Şi mai inteligent.
Povestea acestui regizor e un film în sine, plin de in-jokes şi trimiteri care fac deliciul publicului de gen. Un regizor crescut la şcoala Roger Corman, pe unde au "tocit" Bogdanovich, Coppola, James Cameron, John Sayles, Nicholson etc. Un regizor pasionat de filme (în principal horror/SF din anii de glorie) şi de cartoons (în special Looney Tunes), care trăieşte prin şi pentru zeul cinema, pe care-l slujeşte cu migala unui Bruegel şi energia unui Bugs Bunny. Un regizor care a debutat ca editor de trailere (adica promo-uri, nu rulote), de la Covergirls Models la... Amarcord (!!!). Un regizor a cărui primă realizare a fost un colaj de 7 ore (!) din trailere, reclame, şi bucăţi întregi din filme, de la B la Z (!), colaj intilulat The Movie Orgy (sau The Cheesburger Film Sandwich). Un regizor care a debutat în lung-metraj (la 30 de ani) cu Hollywood Boulevard (1976), un "film" de 50.000 de dolari, realizat în urma unui pariu: producătorul Jon Davison a pariat cu Corman că Dante nu poate realiza un film într-o săptămână – şi a pierdut...
În 1981, la trei ani după ce a realizat Piranha (pe un scenariu al inestimabilului John Sayles) pentru compania "New World" a aceluiaşi Corman, Joe Dante a reuşit The Howling, un horror excelent, cu vârcolaci şi tot tacâmul, scris tot de John Sayles cu doar câteva luni înainte ca John Landis să realizeze la rându-i celălalt film esenţial cu vârcolaci din anii ’80, anume An American Werewolf in London. Numai că The Howling era un horror dublat de o satiră socială (vezi hamburgerul final!) de o vervă care va atinge apogeul peste câţiva ani, odată cu Gremlins 2... Un film cu vârcolaci, aşadar (prima colaborare cu unicul Robert Picardo, care va reveni periodic în filmele lui Dante), care a costat 1 milion de dolari (!), din care 50.000 pentru efectele (foarte) speciale semnate Rob Bottin.
În timp ce finisa The Howling, Dante a primit prin poştă un scenariu din partea lui Steven Spielberg... "Am crezut că greşise adresa, spune Dante. " Spielberg era una dintre puţinele persoane de la Hollywood care văzuseră şi apreciaseră cum se cuvine Piranha, o parodie horror stilizată şi originală, care făcea băşcălie în primul rând de filmele de gen ale anilor ’50 (orice ar spune fanii lui Tod Browning sau James Whale, anii ’50 au fost "epoca de glorie" a horror-ului american) şi în al doilea rând de... Jaws, filmul care l-a impus definitiv pe Spielberg. Acesta e, de fapt, motivul pentru care i-a trimis lui Dante scenariul şi, dupa un scheci din Twilight Zone-The Movie, i-a oferit să realizeze Gremlins.
"Să fii angajat de Spielberg îţi oferă o adevărată legitimitate la Hollywood", Dante dixit. "Îi place să fie mentor şi să aibă protejaţi. Mai ales când aceştia realizează filme care lui i-ar strica reputaţia!"
Iniţial, Gremlins (1984) trebuia să fie un horror clasic – monştri ciudaţi, oraşel înfricoşat etc.; în timp, a devenit o comedie horror... clasică şi inclasabilă (!), pe care unii au dorit-o mai înfricoşătoare, alţii mai haioasă, dar pe care toţi "cei chemaţi" au înţeles-o, în primul rând, drept un omagiu adus cinematografului fantastic (şi nu numai), un film făcut de cineva care a mâncat filme pe pâine. Ca dovadă... orăşelul înzăpezit din Gremlins (acelaşi decor unde s-a filmat Back to the Future) este o trimitere afectuoasă la orăşelul Belford Falls din Viaţa e minunată (Frank Capra, 1947). "Am vorbit cu Capra la un an după premieră", zice Dante, "şi era foarte supărat că orăşelul e invadat de mici creaturi răutăcioase – a crezut că ne-am bătut joc de el". Spielberg însă s-a amuzat copios, chit că maliţioşii Gremlinşi îi luau aprig peste picior propriu-i E.T... Dante a recurs totuşi la o şmecherie pentru designul lui Gizmo, singurul Gremlin drăguţ – i-a dat culoarea căţelului lui Steven! Care Steven a petrecut câteva săptămâni bune pe platourile pe care se filma Gremlins (are şi o apariţie amuzantă în film) şi apoi a plecat să realizeze Indiana Jones şi templul blestemat. Dante s-a bucurat, aşadar, de o mai mare libertate creatoare şi a inventat o mulţime de lucruri noi. Rezultatul? Când filmul a fost proiectat pentru mai-marii de la "Warner", Spielberg stătea în rândul doi şi îşi dădea cu palmele-n cap – nu-i venea să creadă că vede o asemenea ciudăţenie: un horror crăciunesc! "Cu toate acestea, spune Dante, Steven m-a susţinut. Fără el, filmul ar fi fost clar ciopârţit". Şefii de la "Warner", Mark Rosenberg şi Lucy Fisher erau perplecşi! Le plăcea începutul bucolic, dar când apăreau dihăniile – belea! Spielberg, culmea, voia ca monştrii să apară chiar mai rapid! Fisher voia să elimine jumătate din gremlinşi, iar replica lui Steven a fost genială: "Hai să-i eliminăm pe toţi şi să botezăm filmul Oameni! " Şi probleme au mai fost... "Scena în care Phoebe Cates povesteşte cum tatăl său s-a blocat în şemineu deghizat în Moş Crăciun... Pentru mine, întreg spiritul filmului este cuprins acolo", spune Dante. "Nimănui nu i-a plăcut – voiau s-o taie! M-am dus la Spielberg şi i-am spus: "Nu poţi să-mi spui să tai – tu eşti un cineast!" Nici lui nu-i plăcea, dar m-a susţinut... Primul producător cu care am colaborat a fost Roger Corman – un cineast. Al doilea – Spielberg – un cineast. Oameni care ştiu ce înseamnă să regizezi..."
După Explorers, o nouă aventură minunată, şi un prim eşec comercial, realizat pentru Paramount, în 1987 Dante s-a întors la "Amblin", compania lui Spielberg, pentru a realiza Innerspace, comedie fantastică în care un pilot miniaturizat este injectat din greşeală în corpul unui ipohondru. Când producătorul Peter Guber i-a povestit scenariul (story de Chip Proser, meşterit de regretatul Jeffrey Boam), Dante s-a gândit (pe bună dreptate) că seamănă cu clasicul Fantastic Voyage (Richard Fleischer, 1966). "Ce-i aia?" a întrebat Guber... Innerspace trebuia să fie un film comercial, care să aducă bani, dar, în ciuda umorului ("Women...Love me!" - cowboy dixit!), a suspansului, apariţiilor surpriză (Chuck Jones, de exemplu, care apare şi în Gremlins, sau regretatul Kenneth Tobey, cu o replică unică: "Play with it pal, just don’t talk to it!") şi a extraordinarelor efecte vizuale (premiate cu Oscar), publicul n-a marşat...
Cauze? Marketing stupid, plus filmări problematice. "În timpul filmărilor, îşi aminteşte Dante, cei de la "Warner" m-au pus să-l concediez pe Martin Short. Nu-l găseau amuzant şi nici simpatic (Short face aici poate cel mai haios rol din carieră – n.n.) şi voiau un alt Dennis Quaid (interpretul pilotului), neînţelegând că cei doi trebuiau să fie diferiţi – la naiba, conceptul iniţial era un soi de Dean Martin în corpul lui Jerry Lewis! Steven mi-a sugerat un ţap ispăşitor şi l-am concediat pe Luca Bercovici, interpretul negativului, care juca foarte bine, dar trebuia să-mi salvez filmul..."
În fapt, Innerspace e singurul film pe care Dante l-ar schimba niţeluş, dacă ar fi posibil. Dar, cu toate că trăim în epoca DVD (puzderie de ediţii "speciale", revăzute sau/şi lungite apar în fiecare zi), regizorul refuză să-şi modifice creaţiile cu obstinaţie. Chiar dacă e cazul incredibilelor Amazon Women on the Moon (gotta love that title!), spoof în scheciuri, co-semnat de John Landis şi Carl Gottlieb, sau The Burbs (încă) o satiră, de data aceasta a suburbiei americane, atât de dragă amicului Spielberg. Dar... the best is yet to come!
Gremlins 2 (1990), capodoperă satirică, parodie a primului film şi comentariu acid şi flamboaiant asupra rapacităţii, în cinema şi în societate, e probabil cea mai impresionantă operă a lui Joe Dante. Care Dante a acceptat cu greu să facă o continuare, mai ales că Warner investise 32 de milioane de dolari! "M-au lăsat să fac ce vreau şi apoi s-au luat cu mâinile de cap! "Aşa ţi se pare ţie că arată anii ’90?", m-a întrebat Spielberg. Producătorii l-au găsit mult prea avangardist şi s-au apucat să taie la greu... Erau prea multe poante ("Urmează Casablanca, acum în culori şi cu happy-end!"), mult prea multe subtilităţi (filmul se rupe efectiv la mijloc, Christopher Lee se joacă de-a savantul nebun, criticul Leonard Maltin e ucis de o dihanie colorată!) şi enorm de mulţi gremlinşi... În fine, puţină lume a înţeles că, înainte de a fi o satiră, Gremlins 2 era un omagiu adus vechilor desene animate Warner Bros."
După Gremlins 2, raporturile dintre Spielberg şi Dante s-au cam răcit. S. S. a continuat să-i ofere scenarii lui Dante (The Flinstones, Casper de exemplu), dar acesta le-a refuzat pe toate. La un moment dat, a fost chiar vorba ca Dante să regizeze Jurassic Park, dar... Singurul proiect pe care Joe Dante îl regretă este Mumia, pe un scenariu de John Sayles, un film care trebuia să coste 25 de milioane şi care, cu toată susţinerea lui Spielberg, n-a fost aprobat de şefii de la Universal, pe motiv că-i prea avangardist şi prea scump. În 1998 au aprobat însă scenariul (mai puţin inteligent şi mai inspirat din Indiana Jones decât din clasicul lui Karl Freund din 1932) unui anume Stephen Sommers şi un buget de 70 de milioane iar restul... e istorie. Dar să nu ne grăbim...
În 1993 Joe Dante a săvârşit, în opinia subsemnatului, capodopera sa definitivă, un film de o căldură incredibilă, o privire nostalgică spre copilăria cineastului şi a filmelor "atomice" americane din anii ’50, totodată o poveste de dragoste dublată de un omagiu adus legendarului William Castle, o cronică relativ sobră a unor vremuri tulburi (criza cubaneză din 1962) şi o satiră aprigă (nu se putea altfel) a ticurilor, temerilor şi moravurilor din epocă. Ca şi eroul său (un John Goodman în rolul pentru care s-a nascut) Matinee e un film plin de gimmick-uri, de la apariţiile delicioase ale unui Sayles sau Dick Miller (adică Walter Paisley, pentru apropiaţi, adică favoritul lui Corman devenit talismanul lui Dante) la extraordinarul film din film (MANT!), complet cu efecte fifties, citate din The Fly sau Them! şi jucat de "clasici" ca William Schallert sau Kevin McCarthy, de la rafinata descriere a psihozei atomice (antologic personajul lui Bob Picardo) până la proiecţia finală, metaforică şi emoţionantă (s-a pierdut mai mult decât inocenţa), de la găselniţa (genială) cu exorcizarea panicii şi până la aparentul happy-end - căci ce altceva este elicopterul din final decât un crud reminder apropo de Vietnam şi de iminenta asasinare a lui Kennedy... Cu 10 ani în urmă mi se părea că Spectacol de matineu este una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste la adresa cinematografului... Acum sunt sigur.
Dante şi Spielberg au colaborat încă o dată pentru Small Soldiers (1998), la un an după ce Dante realizase pentru TV o satiră extraordinară, The Second Civil War. Aici trebuie precizat că, în paralel cu aventura cinematografică pe care încerc s-o schiţez aici, Dante a lucrat enorm în televiziune, unde a regizat episoade întregi din Police Squad, Picture Windows, Amazing Stories, Twilight Zone, Eerie, Indiana, Night Visions, plus un TV movie (Runaway Daughters) inspirat de un film mai vechi produs de Roger Corman. De precizat că în diferitele colaborări cu diferitele companii TV, Dante a avut mână liberă şi infinit mai puţine dureri de cap decât la cinema, unde numai pentru Small Soldiers studiourile au plătit 10 (!) scenarişti diferiţi pentru a încerca să tempereze verva şi maliţiozitatea cineastului, în mod clar pus pe demolat!
Aşadar, ce obţii dacă aduni Gremlins şi Gremlins 2? Obţii Small Soldiers, o minune care funcţionează şi ca film SF, film de aventuri, satiră acidă la adresa societăţii de consum, în general, şi la adresa industriei de jucării "războinice" în special, parodie a filmelor de război şi mostră de cinema autoreferenţial. Dante s-a folosit de acest film comandat de compania Hasbro pentru a-şi vinde jucăriile şi i-a pălmuit zdravăn; a ales, pentru Comandoul de Elită, vocile membrilor "supravieţuitori" din clasicul Duzina murdară (George Kennedy, Jim Brown, Clint Walker, Ernest Borgnine, - Bronson a refuzat!) şi pentru Gorgoniţi vocile "trupei" Spinal Tap (Harry Shearer, Michael McKean şi Christopher Guest); a folosit muzica lui Franz Waxman din Mireasa lui Frankenstein, muzica lui Jerry Goldsmith din Patton şi piesa Love Is a Battlefield (Pat Benatar) pentru câteva scene delirante; a citat din filmele sale (parola – Gizmo!) şi din ale altora ("Ador mirosul de plastic ars dimineaţa!", zice maiorul Chip Hazard) şi a reuşit un film magic şi inteligent care îi umileşte deopotrivă pe producătorii şi pe "consumatorii" de jucării. Small Soldiers părea să aibă potenţialul de succes al Gremlinşilor, dar studiourile au uitat cu cine au de-a face. Jucăriile nu s-au vândut deloc! Parodia lui Dante era atât de rafinată, verva sa satirică atât de autoreferenţială, încât, cu toate efectele speciale de nota zece, filmul a trecut mult deasupra capetelor spectatorilor neavizaţi şi n-a impresionat decât o mică parte a criticilor – cei mai mulţi s-au dovedit incapabili să redevină copii sau să înţeleagă şi să ia în serios un asemenea cinema...
Small Soldiers este (deocamdată) ultimul film semnat Joe Dante. Regizorul tocmai a terminat The Haunted Lighthouse, un film 4D pentru un parc de distracţii din San Diego şi lucrează de zor la post-producţia mega-aşteptatului Looney Tunes: Back in Action, un soi de Roger Rabbit, dar nu cu Bob Hoskins si Jessica R., ci cu Brendan Fraser, Bugs si Daffy, produs de Warner Bros. (some people never learn!) şi programat să aibă premiera pe 14 noiembrie, în locul lăsat liber de Harry Potter, amânat pentru la anul. La aproape 20 de ani de la Gremlins, singurul megahit al lui Joe Dante, într-o carieră jalonată de bijuterii cinematografice, totodată eşecuri comerciale, va fi oare acest Looney Tunes un superprodus pentru marele public, cu priză la copii handicapaţi şi ancorati la internet, un blockbuster zămislitor de sequel-uri şi jucărele??? Cred că ştim cu toţii răspunsul la această întrebare...
That’s all, folks!