Nu prea mai ştim exact câtă vreme a trecut de când celebrul menestrel a dispărut din spectacolele de teatru, consacrîndu-se exclusiv unui gen special, pe care l-a inventat în virtutea talentului său muzical şi a dragostei pentru poezie. Nu vreau să cred că revenirea la scenă se datorează vârstei, cum ne face să credem declarând: "nu o să mai cînt multă vreme, fiziologic vorbind, teatru voi putea juca", ci mai degrabă convingerii că experienţa lui de prim plan din muzică poate şi trebuie să fie valorificată. Aşa se şi întîmplă în Omul din La Mancha, recenta premieră a Teatrului Naţional din Craiova pus în repertoriu de Mircea Cornişteanu, directorul instituţiei, special pentru Tudor Gheorghe. Cunoscutul music-hall american scris de Dale Wasserman (celebru şi el mai ales ca autor al piesei Zbor deasupra unui cuib de cuci), cu muzică de Mitch Leigh şi versuri de Joe Darion, este printre cele mai reuşite partituri de gen. Nu doar pentru că se inspiră din legendara poveste a cavalerului rătăcitor şi a istoriei romanului lui Cervantes în epocă, ci mai ales pentru reala ei virtuozitate. Declarată hit pe Brodway în deceniile 6-7, lucrarea nu are o miză exclusiv comercială, autorul, un profesionist desăvîrşit, reuşind să îmbine aici atributele unei opere populare, de succes, cu acelea ale unei creaţii de artă în care spectaculosul nu e degradant, iar patetismul are o anumită vibraţie emoţională naturală. De aici imensa dificultate a scenariului muzical dramatic, care mai are pe deasupra şi o structură compozită pe mai multe planuri orizontale şi verticale.
Pe mîna unui tînăr cu experienţă limitată, chiar dacă aceasta e americană, şi l-am numit pe regizorul Cezar Ghioca, spectacolul a riscat mult să se scufunde în complicata lui ţesătură. (Să nu mai vorbim de dificultatea muzicii.) Nu s-a întîmplat însă aşa datorită seriozităţii trupei Teatrului Naţional din Craiova, la care s-au alăturat cîntăreţi şi instrumentişti de la Teatrul liric şi, bineînţeles, datorită locomotivei care se numeşte Tudor Gheorghe. Pre limba lui compoziţiile americane sună melodios tandru, ca pe la noi. Montare de anvergură mişcînd în scenă zeci de interpreţi, cu partituri dificile pe care le susţin în mare parte actorii, cu orchestra pe scenă şi interpretare live, spectacolul trădează şi o anume plăcere "donqujotească" a realizatorilor, dornici să se încerce într-un gen atît de greu şi rar abordat de teatrele româneşti (unii spun chiar că n-am fi în stare de aşa ceva!). De aceea merită felicitaţi, chiar dacă rezultatul are şi unele minusuri supărătoare. În aceste rînduri ne vom ocupa însă mai cu seamă de plusuri, apreciind mai întîi opţiunea culturală, reînvierea interesului faţă de acest frumos mit al visătorului, al aventurierului pe care îl întrupează Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri. Culmea e că Tudor Gheorghe are înfăţişarea ideală pentru rol, potrivit iconografiei tradiţionale, fiind în plus semeţ în ţinută, cu priviri avide, zîmbet larg, inocent şi un soi de imponderabilitate a pasului care ne face să ne gîndim la un astronaut călcînd pe lună. O lună desenată eventual de Micul Prinţ. Cîntă minunat şi produce în jur antren şi aplauze.
Valentin Mihali, acest extraordinar actor al Craiovei, e Sancho Panza. Un rol cu siguranţă de antologie în biografia sa artistică atît de diversă. (L-am văzut o seară după apariţia în rolul nebunului din A 12-a noapte). Este şi foarte muzical, avînd un timbru vocal deosebit. În roluri mai ample sau doar episodice se remarcă Nataşa Raab, ţinând piept cu brio unei profesioniste în ale cântatului, Diana Ţugui, cînd alături de Angel Rababoc, adecvat ca întotdeauna (Preotul), interpretează în canon o arie de toată splendoarea.
În rolul Dulcineei debutează tînăra Monica Ardeleanu, o actriţă cu înfăţişare atractivă şi glas frumos, timorată evident de sarcina ei grea, dar izbutind în cele din urmă să se remarce mai ales în ipostaza inocentei. (Cealaltă, a tîrfei, nu e prea convingătoare). Schelăria de lemn proiectată să sugereze multiplele cadre ale acţiunii de scenograful Viorel Penişoară Stegaru are o expresie mai curînd barocă la care contribuie şi costumele desenate clasic de Lia Dogaru. Muzica o asigură cu profesionalism orchestra condusă de Marius Cristescu, un dirijor elegant în smoking şi cu mănuşi albe, care ajunge din cînd în cînd în proscenium, ca o replică salonardă în mijlocul lumii pestriţe, picareşti a piesei.
Sunt multe nume pe afiş, coregrafi, figuranţi, designeri de sunet şi lumină care-şi fac treaba. Mai trebuie lucrat însă la fluiditatea trecerilor dintre tablouri, la ritmul şi verva ansamblului, adăugînd poate şi ceva mai mult umor. (Adrian Andone e deocamdată cam singurul care, în rolul hangiului, animă cu rîsete sala). Mai ales că realizarea aspiră să aibă o viaţă lungă şi de succes pe scena craioveană.