Dacă tot a trebuit să ne despărţim de Sydney Pollack, mi-a fost greu să nu-mi readuc în memorie chipul jovial, dar şi un pic stânjenit, al personajului interpretat în filmul Fauteuils d'orchestre / Rendez-vous pe Avenue Montaigne al Danièlei Thompson: un regizor venit în Franţa să caute o interpretă pentru rolul scriitoarei-filosof Simone de Beauvoir. Îi iese în drum năucitoarea comediană Valérie Lemercier şi nu mai are scăpare.
În treacă, fie spus, americanul s-a simţit întotdeauna bine în Europa. Criticii, mai ales francezii, l-au preţuit, în buna tradiţie a comentatorilor care ştiu că Hollywoodul nu este o apă şi un pământ. Iar Sydney Pollack a lucrat întotdeauna în interiorul sistemului - de altfel, şi-a atribuit singur numele de "Mr. Mainstream" - fără să fie prizonierul clişeelor. A navigat printre teme, păstrând câteva constante ce ni-l recomandă ca pe un artist preocupat de raporturile individului cu o societate care îl acceptă cu greu sau îl respinge, cu un timp al nostalgiei, cu şansa salvării prin iubire. Chiar dacă şi-a trădat de câteva ori profesia de regizor cu cea de interpret, nu a făcut, de fapt, decât să revină, temporar, la prima sa dragoste, actoria, deprinsă la sfârşitul anilor '50 sub îndrumarea lui Sanford Meisner şi practicată, la început, pe Broadway iar mai târziu, în filme, unele răsunătoare precum The Player (Robert Altman), Husbands and Wives (Woody Allen), Eyes Wide Shut (Stanley Kubrick), Changing Lanes (Roger Michell), Michael Clayton (Tony Gilroy). Poate şi de aici dragostea sa pentru actorii cu care a lucrat, grija de a le oferi partituri ample, complexe, în stare să le valorifice la maximum disponibilităţile interpretative, încât nu este de mirare că, adeseori, în imaginarul publicului, filmele sau sunt definite prin binomul prezenţei de pe ecran: Robert Redford şi Barbra Streisand (The Way We Were / Cei mai frumoşi ani), Robert Redford (actorul său favorit) şi Meryl Streep (Out of Africa / Departe de Africa), ambele incluse de Institutul American de Film în topul Celor mai frumoase poveşti de dragoste. Sau: Jane Fonda şi Michael Sarrazin (They Shoot Horses, Don't They? / Şi caii se împuşcă), Al Pacino şi Marthe Keller (Bobby Deerfield), Dustin Hoffman şi Jessica Lange (Tootsie), Nicole Kidman şi Sean Penn (The Interpreter).
Prezenţa atâtor cupluri minunate nu destinează filmele unui happy-end. Contradicţiile sociale, rasiale, politice, vocaţia singurătăţii, moartea separă eroii, îi desparte. Orientat de cele mai multe ori spre trecut, fundalul social, evocat fără ură şi părtinire, domină multe filme. America Vestului despuiat de mituri (Jeremiah Johnson, The Electric Horseman), America unor dureroase şi epuizante contradicţii (They Shoot Horses...), a ameninţărilor din spatele jocurilor politice (Three Days of the Condor, Havana, The Firm) bântuie cinematograful lui Pollack. Într-o secretă cinematecă personală, cineastul dispărut nu de mult şi-ar ocupa un loc mai ales datorită unor emoţionante scene cu referinţe intelectuale neostentative, din care selcţionez, acum, numai două: Robert Redford scriind la maşină fraza scottfitzgeraldiană "A country made of ice cream" (The Way We Were) şi Al Pacino / Bobby Deerfield încercând să o înveselească pe Marthe Keller / Lilian, femeia cu zilele numărate, imitând-o stângaci, dar plin de bunăvoinţă, pe Mae West, unduindu-se ca vestita zeiţă ironică a sexului. Bietul european disperat uitase că mitul vedetei nu avea aceeaşi rezonanţă pe continentul nostru.