Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Chronicles of Narnia: Prince Caspian, The

Entertainment cu Dî mare! - The Chronicles of Narnia: Prince Caspian


Cinemagia, iunie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A crea o lume imaginară, fie şi numai pe hârtie, este un act demiurgic. Să nu uităm, bunăoară, structurile autoconţinute, dimensiunile curbe şi universurile labirintice ale lui Borges, în care jocul câte unui personaj devenea geneza altuia - numai pentru ca în final să constatăm că el însuşi fusese plăsmuit de altul, la rândul lui. Prin urmare, e cât se poate de semnificativ faptul că universul magic al Narniei se revendică de la un autor erudit şi enciclopedic precum literatul şi savantul irlandez Clive Staples "Jack" Lewis (29 noiembrie, 1898 - 22 noiembrie, 1963). Activitatea lui a îmbrăţişat multiple aspecte, printre care critica literară, literatura medievală, apologetica creştină, eseurile despre creştinism, emisiunile radiofonice şi prozele de ficţiune asociate cu lupta dintre bine şi rău.

Dar, evident, cea mai cunoscută operă a lui C.S. Lewis rămâne seria celor şapte Cronici din Narnia, traduse în patruzeci şi una de limbi, vândute în peste o sută de milioane de exemplare şi ecranizate de mai multe ori. Cea mai recentă a fost versiunea Disney din 2005 (prima pentru marele ecran) a primului roman, The Lion, the Witch and the Wardrobe, în regia lui Andrew Adamson, cu colaborarea lui Ann Peacock la scenariu, distinsă cu un Oscar pentru machiaj şi încă zece premii. Acelaşi Adamson, acum cu ajutorul coscenaristului Christopher Markus, abordează cea de-a doua cronică, Prinţul Caspian: Întoarcerea în Narnia.

Este sugestiv că, în cadrul catedrei de limbă engleză de la Oxford, C.S. Lewis şi J.R.R. Tolkien erau buni prieteni, făcând parte din grupul literar neoficial numit "Inklings". Semnificaţia acestei relaţii se regăseşte în zilele noastre, când...Narnia şi trilogia ...inelelor sunt transpuse în formule cinematografice similare, la mai puţin de un deceniu diferenţă - dar, în mod surprinzător, calitatea ecranizărilor după Lewis o depăşeşte apreciabil pe cea a adaptării mult mai popularului şi celebrului Tolkien. Principalii responsabili în acest sens sunt regizorii celor două seriale. După cum a dovedit şi ulterior, cu King Kong, Peter Jackson e un adept al contradictonului "non multum, sed multa". Filmele sale sunt înnebunitor de overreacting, stufoase, încărcate, supralicitate şi, mai ales, ostentative - la modul: "Ia fiţi atenţi de ce-s eu în stare!", ceea ce toceşte nedrept de repede impactul unei imagerii altminteri inventive, creatoare şi elaborate, coborând-o într-o zonă a banalului unde până şi accentele poetice legitime se pierd în zahariseală. Andrew Adamson, în schimb, ştie să abordeze universul lewisian cu o dezinvoltură discretă şi plină de bun-simţ, ca şi cum încă din frageda-i pruncie numai printre fauni, centuri şi minotauri şi-ar fi făcut veacul. The Lion, the Witch and the Wardrobe şi, mai ales, actualul Prince Caspian, manevrează la modul cel mai firesc atât animalele personificate, hibrizii antropozoomorfi, copacii războinici şi însuşi personajul râul, cât şi elementele tactice şi strategice proprii unor asemenea oştiri, ajutându-ne mereu să credem cu adevărat în lumea de basm de pe ecran - nu ca într-o convenţie, ci efectiv ca în realitatea paralelă imaginată de Lewis (şi, implicit, ca lume cu drepturi depline, născută tot din mintea aceluiaşi demiurgic scriitor.

O concepţie plastică substanţială, coerentă şi extrem de stilată vine să completeze în plan formal reuşita lui Adamson. Scenografia echipei de unsprezece decoratori ai lui Frank Walsh, atât în peisajele ei bucolice cât şi în atmosfera austeră a castelelor medievale cu elemente gotice, are nu numai verosimilitate, ci şi un indiscutabil stil, regăsit unitar şi la nivelul costumelor (Isis Mussenden), şi la cel al machiajului (Jana Hladikova, Melissa Lackersteen, Bobo Sobotka, Hana Surkalova, Candice Banks, Linda Dvorakova şi încă... cincizeci de artişti ai măştilor, coafurilor şi protezelor creatoare - compartimente premiate preponderent în cazul lui The Lion... - şi mai ales al imaginii lui Karl Walter Lindenlaub, de o poeticitate pastelată cu elemente impresioniste în exterior, şi de chiaroscuro în interior.

Revenind la Andrew Adamson, se impune să remarcăm că regia lui, pe lângă facultatea de a crea starea de real în contextul super-provocator al heroic-fantasy-ului, ştie să povestească curgător şi nervos, într-un ritm pe cât de trepidant, pe atât de fluent, ceea ce face ca ambele ore şi douăzeci şi şapte de minute ale filmului să treacă de parcă n-ar fi. În plus, omul e foarte riguros în modul de a gândi mizanscenele, speculând şi valorificând mobilitatea specifică a întregii lui pleiade de personaje fantastice, cu efecte de-a dreptul cuceritoare - mai ales în secvenţele de luptă, unde-i dă clasă pe departe lui Peter Jackson, cu cohortele lui eminamente cantitative şi preponderenţa spre panoramice de hiper-ansamblu; Anderson e ingenios, inventiv şi migălos la nivel de detaliu al luptelor - inclusiv, element esenţial pentru echilibrarea întregului, posesor al unui umor fin de cea mai bună calitate (remarcat mai ales în jurul şoarecilor şi al centaurilor; delicios momentul când, în treacăt, zărim un adolescemânz prezentând cu stângăcie arma pentru onor).

La fel ca în filmul trecut, cei patru fraţi Pevensie îmbină armonios dramatismul şi hazul, în frunte cu Lucy (Georgie Henley). Le dă replica însuşi prinţul cel din titlu (Ben Barnes), conferind autenticitate ingratului rol de Făt-Frumos cu probleme. În locul splendidei Tilda Swinton, care-n finalul filmului dintâi îşi primise pedeapsa binemeritată, aici nemernicul e Regele Miraz (Sergio Castellito), care deşi cam banal, cu aerele lui de conquistador cinic-arogant, compune totuşi un negativ apt să susţină antagonic cvintetul eroilor.

Tot la nivelul distribuţiei, Peter (William Moseley) suscită aprige controverse, prin faptul că autorii au preferat să-i adauge o undă de complexitate modernistă, făcând din loialul pandant al lui Aslan un puşti cu frustrări adolescentine tipice - spre revolta narniofanilor (care, de altfel, au protestat zgomotos şi faţă de numeroasele modificări majore la nivel de plot - cum se întâmplă de-atâtea ori când o carte generează legiuni de prozeliţi). Să nu uităm, totuşi, că proza-i proză şi filmul, film, iar strict din această perspectivă Prince Caspian e entertainment cu (de la distracţie) mare - şi deloc ieftin. Mult mai tenebros şi mai complex decât The Lion..., are meritul ca, fie şi cu preţul trădării parţiale a lui Lewis, să ofere unul dintre puţinele heroic-fantasy filmate bine de până acum.

6 iunie, 2008
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Chronicles of Narnia: Prince Caspian, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer