Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Clasic, Arad, 2008

Medeea sau despre poetica trupurilor goale - Studio su Medea


Orizont, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Studio su Medea e titlul spectacolului colosal care a deschis ediţia 2008 a Festivalului de Teatru Clasic de la Arad. Aşa cum o sugerează şi titlul pentru care a optat regizorul Antonio Latella, este vorba despre un teatru al experimentului, dar în cel mai bun sens al cuvântului, căci experimentul acesta este unul desăvârşit, genial, care te răscoleşte şi te lasă, ca spectator, pur şi simplu uluit de ceea ce vezi. Pornind de la mitul antic, Latella recompune împreună cu echipa sa povestea Medeii, pe care o structurează în trei părţi (Medeea şi Iason, Medeea şi fiii şi Medeea zeiţa) ce durează însumate aproape patru ore. Mijloacele montării sunt minimale, scena e aproape goală, cei patru actori au în majoritatea timpului trupurile complet expuse privirilor. Nici urmă de trucuri scenice care să fure ochiul. Rezultatul este un spectacol extrem de visceral, carnal, construit pe extreme, pe antagonisme de toate tipurile, o montare senzorială, care aţâţă simţurile, foarte densă în semnificaţii şi simboluri, aproape de starea naturală a omului încă nealterat de elemente civilizatoare.

Sensul cuvintelor se dizolvă în corpuri sonore. Toate detaliile, toate elementele, de la actorie şi regie până la lumini, muzică, dramaturgie şi scenografie se îmbină perfect. Ritmul este extrem de alert, trăirea e autentică, nimic nu e contrafăcut sau artificial, actorii fac un adevărat tur de forţă, iar întâlnirea cu actriţa totală Nicole Kehrberger se petrece sub semnul unicităţii: actriţă, acrobată, coregrafă, ea forţează în spectacol limitele propriului corp atingând perfecţiunea.

În debutul primei părţi, Iason şi Medeea intră pe scenă complet goi şi se apropie încet, dar cu determinare de rampă pe Marşul nupţial al lui Mendelssohn Bartholdy. Ea îi ţine penisul cu mâna. Gestul e grăitor, sugerând starea de firesc, de natural, ideea de animalic, de reproducere necosmetizată de către societăţile civilizate şi neîncărcată cu sentimente de ruşine sau cu mituri şi semnificaţii noi. De altfel, întregul studiu este un protest dur şi foarte convingător împotriva pudibonderiei de orice tip. Cei doi îndrăgostiţi îşi asamblează în grabă din bucăţi rama patului de fier - structură ce le va servi, pe rând, drept locaş pentru dragoste, naştere, joacă, luptă, educare a copiilor, capcană, închisoare.

Se induce ideea de asociere a principiului feminin cu natura, iar a celui masculin cu civilizaţia. Spectacolul e construit pe astfel de contraste: nuditatea reprezintă starea naturală nealterată, instinctualul, sălbăticia, dar şi inocenţa, pe când haina devine simbol al civilizaţiei, structură de uniformizare, de siluire a personalităţii, carceră.

Căţărată ca o felină pe rama patului, Medeea dă rapid naştere la doi fii, într-un adevărat galop acrobatic. Femeia se furişează apoi prin lumina roşiatică ce apare pe scenă. E foarte aproape de sălbăticie. Se îmbracă cu un scutec, îşi pune pe cap o mască grotescă de copil cu două feţe şi ia în gură nişte pantofiori cu care se joacă. Brusc e o iapă superbă. Bărbatul împrumută la rândul său pentru o vreme un comportament de maimuţă. Cei doi spun alfabetul - un act civilizator ce va reveni ca un laitmotiv în mai multe limbi pe parcursul spectacolului. Astfel e sugerată multilingv învăţarea cu tot ceea ce presupune ea. În varianta germană literele sunt asociate cu nume de lagăre de concentrare ("A" wie Auschwitz, "B" wie Buchenwald ş.a.m.d.) - îngheţându-ţi sângele în vine: este ca un semnal de alarmă care aminteşte faptul că o societate extrem de civilizată şi de evoluată a fost în stare să se întoarcă într-un timp record la cea mai atroce bestialitate, la cea mai cruntă barbarie. Gradul de civilizare nu reprezintă nici pe departe un garant.

Iason îşi acoperă soţia cu gratiile patului. Ea îl scuipă ca o pisică. Îl umple de salivă de parcă ar vrea să îl spele. Timpul curge repede, urmează scena respingerii Medeii de către bărbatul care tânjeşte deja după o alta. Femeia se caţără pe el, îl înconjoară, îi asaltează la propriu, îi trece printre picioarele desfăcute repetând aceste mişcări la nesfârşit, dar corpul lui rămâne inert, nepăsător, ostil, rigid ca un bloc de granit. Respingerea e totală. Iason se desprinde de Medeea şi, cu spatele la scenă, se masturbează şi invocă plângând numele Creusei. Orbită de durere, respinsă, umilită, Medeea îl umple de blesteme. În finalul primei părţi, cei doi îşi învăluiesc trupurile, gest ce pare să definitiveze scindarea. Totul se rupe în Medeea odată cu pierderea lui Iason. Nu mai are limite. Întregul său corp este o rană deschisă care jinduieşte după bărbatul iubit. Pentru o clipă pare să fi luat rolul Creusei care dansează într-o învârtire haotică, frenetică, agonizantă cu rochia roşiatică otrăvită pe ea. Revine apoi pe scenă îmbrăcată, cântând la acordeon un marş nupţial distorsionat. E mânjită grotesc cu ruj pe faţă. Totul vizează excesivul, deformarea şi sugerează o situaţie contre-nature, iar apoi femeia îşi îmbracă rolul de răzbunătoare.

Dacă în prima parte a trilogiei Latella se concentra pe cercetarea mecanismelor pe baza cărora ia naştere, funcţionează şi se distruge o relaţie de cuplu, partea a doua a studiului este dedicată ipostazei de mamă, relaţiei Medeii cu copii săi. O urmărim adulmecându-şi, goală, fiii. Aceştia au măşti caraghioase de bebeluşi şi sug cu lăcomie de la sânii ei. Scena aminteşte de legenda lupoaicei romane. Într-un moment de maximă cruzime, fiii vor fi obligaţi să aleagă între mamă şi tată, între haosul sălbăticiei instinctive şi ordinea civilizatoare, între copilărie şi maturitate, simbolizate aici, pe de o parte, de sânul matern şi pe de altă parte de casca militară spre care îi ademeneşte tatăl. Acum, ramele de pat ale adulţilor sunt despărţite, iar fii au propria ramă de pat cu etaj în mijlocul scenei. Folosindu-se elemente de echilibristică şi acrobaţie, Medeea îşi urcă fii în pat. Urmează jocul băieţilor, descoperirea lumii, învăţarea, alfabetizarea. Ne punem întrebarea: e jocul inocent? Apar primele curiozităţi, primele tensiuni erotice, cei doi se compară goi, se trag de sex. Toate aceste scene sunt extrem de inocente şi de pure, Latella reuşind cu măiestrie să evite orice urmă de trivialitate sau de conotaţii pornografice. Paturile supraetajate sunt despărţite de părinţi (un semn al creşterii copiilor?), iar cel conjugal va trona în mijloc. Băieţii învaţă alfabetul. Reţetele de mâncare pe care le percepem rostite de Medeea sugerează consumismul. Are loc lupta pentru copii. Tatăl îşi îmbracă cu de-a sila băieţii în pantaloni militari, semn al maturizării lor forţate. Scena e dură. Cei trei mărşăluiesc în pas militar. Medeea pierde bătălia, îşi pierde copiii care o vor închide între ramele patului, o vor batjocori, umple cu injurii, umili ("mamă curvă" etc.). Patul devine concret şi metaforic închisoare. Medeea spune cele zece porunci, devine astfel ea însăşi cenzor, forţă castratoare, aduce interdicţia, iar rostirea decalogului în româneşte provoacă emoţie. Copiii intră alături de ea în cuşcă şi îl condamnă pe Iason. Medeea îi hrăneşte din belşug cu lapte din gură, le pune măştile, apoi îi sufocă într-un proces ritualic cu ele. Îi scuipă cu lapte, apoi toarnă tot laptele din vas peste ea într-un proces purificator, de curăţire. Urmează un urlet fără sonor...

În cea de-a treia parte, Medeea dea, femeia intră pe scenă şi înaintează gârbovită, sub povara propriei tragedii şi a greutăţii trupurilor ambilor copii pe care îi poartă în cârcă (ambii actori sunt bărbaţi adulţi!), corpuri goale inerte, îi depune pe jos, în timp ce bat clopotele - prezenţă a creştinismului. Podeaua e acoperită cu măşti de bebeluş, ca într-un cimitir dezolant de nou născuţi. Medeea îşi caută pruncii, sufletele lor - devenite marionete se despart de trupuri, cei doi fii îşi spun povestea, cântă Gaudeamus iar mama rosteşte alfabetul grecesc.

Medeea îşi caută identitatea, îşi descoperă originea divină, îmbracă o rochie albă lungă şi urcă uşor pe o pânză. Ajunsă la înălţime, formează pentru un moment imaginea unei răstignite, apoi ia cu sine sufletele copiilor ei şi se închide acolo sus, în faldurile pânzei, ca într-un bulb, ca într-un cocon, în chip de zeiţă. Momentul e încărcat de grandoare. În acest timp, Iason rămâne prizonier al corpului, muritor de rând, un clovn îmbrăcat în uniformă militară, cu pieptul umflat de decoraţii, ridicol şi derizoriu...

La colocviul organizat pe marginea acestui spectacol despre respect sau libertate în abordarea clasicilor, Nicolae Prelipceanu observa faptul că numai creatorii mediocri au nevoie de respect, cei geniali nu. Aceştia din urmă trebuie să iubească textul şi să rămână liberi în raport cu el, să îşi păstreze pofta de a experimenta. Afirmaţia e demonstrată din plin de Studio su Medea a lui Antonio Latella!


Studio su Medea
Teatro Stabile dell'Umbria, Perugia
Regia: Antonio Latella;
cu: Nicole Kehrberger (Medeea), Michele Andrei (Iason), Giuseppe Manino, Emilio Vacca (fii);
dramaturgia: Federico Bellini;
coregrafia: Rosario Tedesco;
muzica: Franco Visioli;
lumini: Giorgio Cervesi Ripa.
Luni, 13 octombrie 2008, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru Clasic, Arad.



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Clasic, Arad, 2008


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alina Mazilu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer