S-ar putea să pară un truism prăfuit şi lacrimogen, dar numai cine a avut vreodată un câine (şi, eventual, gripă - ca să-l vezi cum nu se mişcă de lângă tine, din pat, şi cum te linge întruna, ca să te vindece), poate fi conştient cât de imuabil e acest sacru adevăr - şi, implicit, ce simplu ar fi să fie compromis într-un film de două parale...
... Ceea ce, slavă Domnului, nu e cazul cu filmul de faţă - pe care nu ezit să-l declar animaţia Pixar a anului. Splendidul Wall-E mi-a umplut pentru o săptămână bateriile cu optimism şi bună-dispoziţie, dar Bolt a făcut mai mult decât atât... Cred că nu mi s-au mai umezit ochii la o animaţie de la 101 Dalmatians...
Performanţa porneşte, cum era şi firesc, de la scenariu. Ca să fim mai ortodocşi decât Carabăţ, să vedem exact care-s premisele de pornire:
DACĂ un câine, loial stăpânei sale cu preţul vieţii, joacă alături de ea rolul unui superdog într-un serial TV de acţiune?
DAR DACĂ, pentru a juca bine (că de - e câine, n-are imaginaţie!), e făcut să creadă că totul e real (inclusiv super-puterile lui)?
... ŞI DACĂ, rătăcindu-se accidental, câinele nostru trebuie să facă faţă lumii reale (şi eului său real), ca să-şi regăsească stăpâna?
Plecând de aici, Dan Fogelman şi Chris Williams au construit un scenariu beton, cu o structură dramaturgică solidă şi articulaţii narative precise şi flexibile - dar, în primul rând, inteligent, urmărind un sistem dens de sensuri: lumea văzută prin ochii unui câine, diferenţele dintre fantezie şi realitate, rolul publicului în orice proiect de divertisment şi, în primul rând, ideea principală: aceea că adevărata superputere a unui câine este fidelitatea - concluzia la care ajungem urmărindu-l pe micul ciobănesc american Bolt de-a lungul drumului său iniţiatic, de la New York (unde a ajuns lada în care căzuse accidental) până înapoi la Hollywood. Procesul autodescoperirii este paginat de scenarişti cu ingeniozitate şi umor, mai ales în inspiratele momente-cheie când căţelul superstar descoperă fenomene banale ca vulnerabilitatea ("Îmi curge ceva roşu din labă!" / "Da, e sângele, şi locul lui e în tine, nu afară!") sau foamea: "Ce se-aude? Ce simt? M-ai inoculat cu ceva!" / "Nu, fraiere - îţi cântă maţele!"), în repetatele confruntări cu imaginea lui publică, acum despuiată de orice sens, sau în întâlnirile cu fanii (admirabili, în special, porumbeii de pe parcurs), dintre care unul (hamsterul Rhino) îi va deveni susţinător. Ce-i drept, toţi banii îi face cinic-sentimentala mâţă bagaboantă Mittens (voce, Suzy Essman - şi merită s-o amintim şi pe Mihaela Rădulescu, într-un dublaj admirabil, plin de umor miştocar-siktirit), care din duşmancă batjocoritoare, apoi ostatică sfătuitor-sarcastică, devine cea mai devotată prozelită a eroului (că tot veni vorba - la figurat... şi la propriu! - post-sincronul lui Virgil Ianţu rămâne cam convenţional, alternând între cabotinării şi falseturi, aşa că tânjim în continuare după glasul original al lui Travolta, cu căldura lui inconfundabilă).
Acelaşi Chris Williams, alături de Byron Howard, semnează şi regia, valorificând adecvat toate valenţele scenariului - cu o creativitate plastică şi narativă care face toţi banii. Se remarcă modalitatea de a rezolva cea mai mare provocare a filmului - problema ivită în urma trucului introductiv, care constă în arhi-răsuflata deschidere a acţiunii la nivelul filmului din film. Evident, nu avem motive să bănuim nimic (în fond, suntem la un desen animat pentru copii de şcoală), aşa că ne lăsăm duşi de valul super-acţiunii (grafiată, decupată şi montată excelent!), pentru a peste cinci minute să ne trezească la realitate fatalul: "Cut!" (adică: "Stop!") - trezindu-ne un sentiment de veritabilă frustrare circumspectă: dacă era doar un film, ce-ar putea să ne ofere în continuare? Şi, din fericire, Bolt nu se-ncurcă - oferă, în continuare, o traversare a Statelor Unite spectaculoasă în prozaismul ei satirizat duios şi precis (mai ales prin procedeul hărţilor turistic-infantile cu pop-up-uri mai comice decât se doreau).
Dacă ar fi ceva de reproşat... sau, mai bine zis, întrucât tot este şi ceva de reproşat, aceasta e opţiunea tipologică asupra câtorva personaje: fizionomia eroului, deşi mobilă şi expresivă, rămâne totuşi cam seacă, ratându-şi în bună parte resursele sentimentale (deşi nu ajunge nici pe departe spre sterilitatea rubicond-antipaticului Po din Kung Fu Panda), iar dintre personajele umane nu lipsesc perele obeze fără sare şi piper care tot încearcă să satirizeze sedentarismul tembel al americanilor, şi încă din Wall-E deveniseră exasperante.
În schimb, e indubitabil că după cretinătatea Journey to the Center of the Earth şi voma Scar 3-D, avem în sfârşit şansa unui film stereoscopic care să se justifice! Imaginea în relief încetează să mai fie doar un truc ieftin, investind povestea cu stil şi perspectivă (şi nu numai la nivel optic). Era şi timpul...!
23 decembrie, 2008, h. 22:00-22:45
Bucureşti, România