Teatrul Nottara afişează cu mândrie: "Noi nu am închis stagiunea"; de fapt a închis-o, dar închiriază sala Studio pentru spectacole independente, făcute fără acoperire instituţională. Unele sunt încropeli, dar altele ar merita o propagandă mai susţinută, sau cum se zice acum un PR mai profesionist.
Preocupat să prindă răsuflarea tinerilor revoltaţi, scârbiţi, creatori de universuri paralele din care vârstnicii au dispărut, teatrul "nou" omite să înregistreze vocea celorlalţi. Nu este interesat de opiniile celor "vechi", de ceea ce au de spus oamenii aflaţi pe partea cealaltă parte a tranşeei, profesorii, care au ales această carieră, unii din vocaţie, alţii pentru a câştiga un ban. La Bucureşti, profesorii se văd când fac grevă: o mulţime de persoane defilează pe trasee dinainte stabilite, exprimând la microfon nemulţumirea faţă de salariu, guvernul care minte etc. Despre substanţa procesului educativ, despre felul cum se transmit valorile (dincolo de cunoştinţe) nu se discută serios în aceste ocazii, dar nici în altele. Bacalaureatul, definitivatul - examene la care se copiază şi se fură din capitalul de cinste al viitorului.
În monologul scris de Jean Pierre Depagne, Profu', personajul interpretat de Răzvan Vasilescu, trăieşte consecinţele acestei drame: nimic din ceea ce s-a stratificat în tezaurul cultural universal nu-i interesează pe elevii lui; ei nu înlocuiesc o cultură cu alta, ei afirmă că se poate trăi şi fără cultură, că sunt dispuşi să-şi însuşească strictul necesar pentru a face faţă unor examene, dar nimic din conţinutul gândurilor şi sentimentelor sedimentate într-o expresie considerată, până la ei, nemuritoare. Ruptura e definitivă tocmai pentru că profesorul acesta nu etalează aroganţa vârstei, este dispus "să se pună la mintea" elevilor săi, dar el nu găseşte nimic, acolo unde ar fi vrut să dea de argumentele contestaţiei.
Performanţa actorului este cuceritoare: Răzvan Vasilescu construieşte la vedere personajul, trecutul se topeşte în prezent, raţionamentele se înlănţuie şi se determină prin tensiunea gândului trăit, întreţinând misterul reacţiilor. Articulaţiile din text sunt uneori căznite: identitatea actor/profesor nu poate fi susţinută în mod serios, convertirea umanistului la violenţă e o figură de stil, cum tot o figură de stil e şi decizia tribunalului.
La câţiva metri de rândurile de fotolii, joacă Răzvan Vasilescu. Siluetă specială în peisajul teatral şi cinematografic românesc, actor care îşi hrăneşte talentul şi din cultură, fără nici o vanitate de vedetă, întotdeauna precis şi expresiv: un talent mare care există fără să strige "uitaţi-vă la mine!". Aici el asigură cu deosebită fineţe trecerea peste hopuri, de la ce este la ceea ce ar putea fi; el îl însoţeşte şi îl călăuzeşte, fără ostentaţie, pe spectator pe drumul de la asemănarea cu o eventuală persoană reală spre ficţiunea profesorului demis de către societate. Nemişcat timp de o oră, actorul e câştigător în pariul cu expresivitatea cuvântului, apt să sugereze drama unui învins care nu cedează. În termeni politici profu' acesta este un contrarevoluţionar. În termenii realităţii reprezintă generaţia învinsă de propriile dorinţe: cultura luminilor a dus la întunericul fără cultură.
Când am văzut spectacolul, în sala "George Constantin" a Teatrului Nottara n-am reuşit să aflu, în absenţa unui program de sală sau măcar a unui afiş, dacă spectacolul a avut un regizor, cine e autorul, cine a dat banii pentru montare (modestă). Renunţarea la dialog e poate semnificativă pentru autismul mişcării teatrale din România: spectacole de nişă, care întreţin, pe paliere diferite, interesul pentru teatru, fără a izbuti să-i convertească pe păgâni.