Probabil că îmbătrânesc. Probabil că ar trebui să mă bucur de lucrurile minunate care se întâmplă în prezent, noile CURente din literatură, cinema etc., de noile staruri care apar la Hollywood şi aiurea ca gropile în Bucureşti după reparaţii, de noii muzicieni care găsesc noi şi noi modalităţi de a-şi exprima dragostea, furia, foamea etc., de noii regizori, care se angajează să facă un film cu zelul unuia care spală podelele şi priceperea unuia care extermină rozătoare, în fine, de noile filme, din ce în ce mai pasiona(n)te, mai eficace şi mai vivace, mai subtile şi mai utile...
În schimb mă întristez din pricina vechilor "prieteni" care se duc din ce în ce mai des şi mai repede, mă entuziasmez de imagini create pe vremea când mobilele şi aerul condiţionat ţineau de SF şi mă înfurii din ce în ce mai tare visavis de noua generaţie, care copiază şi/sau distruge cam tot ce merită aplaudat în ultimii 80 de ani. Probabil că îmbătrânesc...
"Whatever happened to all the heroes ?! "
... şi mă bântuie idei morbide. Îmi amintesc un moşuleţ pe care l-am cunoscut cândva - preocuparea lui de bază era să citească rubrica de decese din ziar, să vadă care din foştii cunoscuţi a mai dat ortu' popii. Cum naiba se cheamă asta - răutate, senilitate, singurătate ? Ştiu, există un moşuleţ similar în Amelie. N-am pretins că e o poveste pur românească, au contraire. Ceea ce o face şi mai tristă. În ton cu mine - acum o săptămână au anunţat că Charles Bronson se întoarce acasă. Au renunţat să-l mai ţină în spital, n-are nici un sens şi, oricum, el şi-a dorit să moară în patul lui. Suferă de o boală cruntă - nu-şi mai aminteşte nici cine e, nici că a fost un (mare) actor de cinema... Se poate prăpădi în orice clipă. Pentru unii, deja a murit.
E drept, epoca de glorie a lui Bronson a apus de mult. O epocă formidabilă, dură, aprigă, fără compromisuri şi fără comentarii. O epocă începută hăt, departe, cu Bogart, Gabin şi Jimmy Cagney, continuată cu Lee Marvin, Lino Ventura sau Lee Van Cleef şi încheiată odată cu copilăria mea, în anii '80, cu Eastwood, Delon sau Belmondo. Ce vremuri... Vremuri în care adjectivul care se regăsea cel mai des în cronici era "solid" - şi nu era vorba de aspectul fizic al unor terţi, ci de stilul filmelor. Regia, ca să fie foarte clar. Când ma gândesc la numele celor care făceau filme pe vremuri îmi vine să le plâng de milă pigmeilor de azi. Dar să nu anticipăm...
Am văzut odată un individ la televizor (participa la un soi de concurs, pare-mi-se), care a fost întrebat ce filme îi plac. Răspunsul a venit scurt: filmele americane. "Ha-ha, a făcut prezentatorul, adică filme cu bătăi, pac-pac şi happy-end, nu-i aşa? " Concurentul l-a privit chiorâş şi cineva a schimbat canalul... Îmi place să cred că individul respectiv se referea la acel cinematograf american de care îmi povestea tata când eram mic, un cinematograf devenit astăzi legendă, din păcate ignorată încă de cei mulţi. Şi mă refer aici la filmele unui John Ford (dacă D.W.Griffith este părintele cinematografului american modern, atunci Ford este moştenitorul său direct) - vedeţi şi revedeţi Diligenţa, Fructele mâniei şi, mai ales, The Man Who Shot Liberty Valance; la filmele unui Howard Hawks (chintesenţa cineaştilor americani, o spune şi John Carpenter), omul care a excelat în absolut fiecare gen posibil, de la western (Rio Bravo) la film cu gangsteri (Scarface) şi de la horror (The Thing from Another World - deşi regizor e creditat Christian Niby, mai toţi oamenii de cinema îi atribuie filmul lui Hawks) până la comedie (His Girl Friday) şi care, asemeni lui Ford, a influenţat generaţii întregi; sau la opera unui John Huston, imbatabil pe orice teren - vezi Şoimul maltez, Comoara din Sierra Madre, Jungla de asfalt, Omul care voia să fie rege, Sinful Davey (de ce nu?), Viaţa şi epoca judecătorului Roy Bean şi chiar Drumul spre victorie.
Culmea: astăzi sunt puţini care le acorda sus-numiţilor importanţa uriaşă pe care o merită; ce să mai vorbim atunci de un Robert Aldrich (Kiss Me Deadly, The Dirty Dozen), Robert Rossen (The Hustler), Stuart Rosenberg (Cool Hand Luke), John Sturges (Marea evadare, Ultimul tren din Gun Hill, Vulturul a aterizat), Don Siegel (Coogan's Bluff, Dirty Harry, Evadare din Alcatraz), John Frankenheimer (The Manchurian Candidate, The Train), Michael Winner (Scorpio, Death Wish), Tom Gries (Breakhart Pass), Richard Brooks (In Cold Blood, Bite the Bullet), Fred Zinnemann (The Day of the Jackal), Mark Robson (Expresul colonelului Von Ryan), Otto Preminger (Laura, Anatomy of a Crime), Sidney Lumet (Colina, The Anderson Tapes), Larry Peerce (The Incident, Two Minute Warning), Sam Peckinpah (Bring Me the Head of Alfredo Garcia, Cross of Iron, The Wild Bunch, Straw Dogs, The Getaway), Joseph Sargent (The Taking of Pelham 1 2 3), Stanley Kramer (Procesul de la Nurnberg), J.Lee Thompson (Mackenna's Gold, Tunurile din Navarone), Arthur Penn (Night Moves)... şi aş putea s-o ţin aşa până mâine.
Cei mai mulţi dintre aceşti cineaşti au ştiut cum şi cât să tragă cu ochiul la producţiile europene de gen (de altminteri, pentru unii dintre ei, compatrioţii lui Delon au scornit termenul action-auteur), compliment întors cu brio de un Jean-Pierre Melville, de exemplu, care a făcut cele mai americane filme franţuzeşti ever. Unii dintre ei şi-au încercat puterile în genuri diferite, cu mai mult sau mai puţin succes, dar în esenţă, filmele lor (cele enumerate mai sus, adică favoritele personale, şi multe altele) au (re)definit noţiunea de ACTION, indiferent că era vorba de filme poliţiste, de război, de aventuri, thriller sau western. Acest ACTION, iubit de unii, hulit de alţii, extrem de minimalizat ca importanţă, grad de subversivitate sau valoare artistică, s-a născut şi a evoluat din pasiunea unor oameni (cei de sus şi multi alţii - dar nu doar americani: e momentul ca italianul Damiano Damiani, francezul Henri Verneuil, britanicul Terrence Young sau japonezul Kinji Fukasaku să primească gloria pe care o merită), unor oameni, spuneam, pe care, astăzi, îi cunoaşte şi-i apreciază prea puţină lume (dar fiţi pe pace, de asta ne aflăm aici), dar care conferă siguranţă şi legitimitate acelor eroi nemuritori (uneori, şabloanele funcţionează) pe care i-au regizat ani de-a rândul. Sigur că unii din acei eroi erau interpretaţi de oameni care puteau fi dirijaţi şi de un agent de circulaţie şi tot ar fi rupt ecranul - dar în 80% din cazuri, parteneriatul format din cel din faţa şi cel din spatele aparatului de filmat funcţiona de minune. Exploziv aş zice.
Copiii de astăzi îl consideră pe americanul Quentin Tarantino un regizor ultra-cool şi-l creditează ca inventator al termenului badmotherfucker. Ei dar noţiunea de badmotherfucker există demult - junele Quentin doar i-a dat un nume. De altminteri, dacă mâine s-ar organiza un campionat de reciclare, Tarantino ar înhăţa cupa - şi asta nu-i ştirbeşte meritele, din contră. Iar chestia cu împrumuturile se practică de mult: Delon i-a dedicat lui Melville primul film pe care l-a regizat (Pour la peau d'un flic, sau Afacerea Pigot dacă preferaţi), dar personajul său, inspectorul Choucas, era o combinaţie clară de Clint şi Bogart. Başca, termenul pe care l-am pomenit mai sus cu poftă se poate aplica aprig enorm de multor personaje din cinematograful anilor ‘40-'80, indiferent de "tabăra" în care activau... Jean Gabin în Touchez pas au grisbi, Bogie în Somnul de veci, George Raft în Scarface, Kirk Douglas în Spartacus, Burt Lancaster în The Train, Ralph Meeker în Kiss Me Deadly, Lino Ventura în Clanul sicilienilor şi cam peste tot, Bronson în Mr.Majestyk, Robert Shaw în Falci, James Coburn în Cei 7 magnifici, Jean-Louis Trintignant în Il Grande Silenzio, Delon în Le Battant, Giuliano Gemma în Avertismentul sau Clint, pur şi simplu. Need we go on?
Sigur că eroii de atunci nu aveau nevoie să fie tot timpul încruntaţi - Sinatra zâmbea când şi când (Expresul colonelului Von Ryan), iar un Steve McQueen (Marea evadare) sau un Belmondo (Profesionistul) făceau bancuri şmechereşte ori de câte ori aveau ocazia. Te umflă râsul când îi vezi pe cei de azi chinuindu-se să-şi imite înaintaşii: păi una e să-l vezi pe Lee Marvin ucigând din priviri (în Point Blank) şi alta e să-l vezi pe Mel Gibson făcând cu ochiul (în remake-ul Payback). Whatever happened to all the heroes, indeed... Bronson e cum e, Charlton Heston nu mai are nici el mult, Kirk Douglas stă acasă, Delon face TV, Bebel face... bebeluşi, Trintignant îşi plânge fiica (Marie, moartă stupid la început de august), Clint tot agaţă pistoalele în cui, Paul Newman se tot retrage, Gene Hackman îmbătrâneşte... Iar toţi ceilalţi mari s-au dus de mult.
Da, domnilor iubitori de cinema serios, neîntinat de moda videoclip, celular, internet şi joystick, rămânem din ce în ce mai singuri şi să mă ia dracu' dacă nu-mi vine să spumeg! Cine face filme de acţiune astăzi ? Alde Michael Bay, Simon West, Brett Ratner? Nu i-aş fi lăsat nici să-i deschidă portiera unui Sturges, Siegel sau Frankenheimer! Incredibil - singurele filme bune de gen recente au fost Phone Booth (pe un scenariu scris de Larry Cohen în anii '60!!!), 28 Days Later (care se trage însă din Noaptea morţilor vii) şi The Hunted (făcut de William Friedkin cu furia unuia care, în anii '70, era un soi de zeu, alături de Coppola, De Palma sau Scorsese). Rămânem aşadar cu John McTiernan (cu adevărat un autor, atunci când îl lasă studiourile), plus John Woo şi Robert Rodriguez, care continuă să recicleze ce-au văzut pe vremuri, la Peckinpah sau Leone. Taman când scriu aceste rânduri, Cat Stevens zice pe VH-1 "I'm gonna get me a gun! " - pe barba lui Allah, îmi vin idei! Cine sunt eroii de astăzi? Hollywood-ul dominat de benafleci şi ednortoni, rapperi care se cred actori, chinezi importaţi la kilogram şi maimuţe gen Vin Diesel sau Marky Mark, pe care nu i-aş lăsa nici să-i lege şireturile unui Clint, de exemplu. Furios, ziceţi? Normal că sunt furios. E total caraghios ca, în 2003, să găseşti excitement şi îndrăzneală în (probabil) singurul film comercial al regretatului Claude Sautet (L'arme a gauche, cu Lino Ventura), să găseşti suspans şi inteligenţă într-o vechitură cu titlu cel puţin tembel (Dr. Terror's House of Horrors, cu Peter Cushing şi Christopher Lee) şi să te simţi din nou copil la cinema datorită unui film... cu piraţi, unde Johnny Depp, care l-a "jucat" pe Peter Cushing în Sleepy Hollow (ultimul film bun al lui Tim Burton), îl "joacă" acum pe Keith Richards (!) cu o plăcere de invidiat. Asta într-o vară când oferta e alcătuită din reciclări (involuntar) parodice (T3), ghiveciuri cu pretenţii (Matrix 2) şi filme pentru retarzi (2 Fast, 2 Furious)...
Vă amintiţi de moşuleţul de care v-am povestit mai sus? Eu sunt ăla, numai că n-arăt a moş şi nu citesc ziarul. Recent am aflat că s-a prăpădit Gregory Hines, un tip simpatic (revedeţi Nopţi albe), care tocmai îl jucase pe Bojangles; cu o săptămână înainte se prăpădise John Schlesinger, genial (şi subapreciat) regizor britanic (revedeţi Darling, Billy Liar, Midnight Cowboy, Marathon Man, Yankeii)... şi, ca totul să se lege aşa cum se cuvine, pe 9 august ne-a părăsit Jacques Deray, autor al clasicelor Borsalino, Trois hommes a abattre, Le Marginal sau Flic Story. Sigur, o să spuneţi, există casete, există cărţi, există DVD-uri, dar eu tot mă uit în jur şi tot mi se face frig. Si(n)gur îmbătrânesc. No more heroes any more... Sau, cel puţin, niciodată atât de puţini.