Omagiu lui John Deacon: Queen + Paul Rodgers, Cosmos Rocks

Bonom pînă în cele mai mici detalii, cu o tentă uşor ironică deghizată perfect într-un temperament flegmatic, impasibil şi conformist, pitulat întotdeauna în spatele basului său, imun la exploziile histrionice ale lui Mercury, eclipsat de părul blond al lui Roger Taylor şi de bijuteriile strălucitoare, şlefuite de Brian May la chitară, John Deacon a rămas pînă la sfîrşit tipul acela echilibrat şi egal cu el însuşi, predispus mai degrabă la tihna pop şi la pantaloni scurţi, decît la imnuri bombastice, triumfale şi eterne, tip We Will Rock You sau We Are the Champions.

De altfel, ars poetica lui nu are nimic de-a face cu vuietul mulţimilor, ci se mulţumeşte să anunţe hîtru şi la obiect: Another One Bites the Dust. Acolo, în spatele acelui bas sacadat şi funk care impunea o nouă eră pentru Queen, Deacon şi-a savurat celebritatea pe îndelete, fără că asta să-i ştirbească în vreun fel calmul înnăscut, deloc compatibil cu imaginea de superstar. Că această melodie atipică pentru un grup atît de flamboaiant precum Queen, Another One Bites the Dust, a devenit primul lor single care a cucerit America a fost întotdeauna o bizarerie pe care am pus-o pe seama contextului disco şi a eternei opacităţi americane de a savura rafinamente orchestrale şi vocale, tip Bohemian Rapsody ori Somebody to Love.

Acum, odată cu dispariţia lui Freddie Mercury şi apariţia acestui neverosimil Cosmos Rocks, mi se pare că John Deacon a avut, întotdeauna, dreptate, iar cheia acelui succes uriaş trebuie căutată, în primul rînd, în nonşalanţa simplă şi aerisită din interpretarea basistului. În fine, nu-mi imaginez un gest mai de bun-simţ decît acela de a te retrage în momentul în care colegii tăi o iau pe arătură. În momentul acesta în care Freddie Mercury îşi astupă (probabil) urechile de pe lumea cealaltă, iar Brian May, Roger Taylor + Paul Rodgers îşi astupă (cu siguranţă) urechile pe lumea aceasta, pentru a nu auzi comentariile despre albumul lor, John Deacon este pensionat şi savurează din plin o vacanţă liniştită. Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie mi se pare, de departe, cea mai bună alegere posibilă.


Pentru că, să mă ierte Dumnezeu şi fanii Free sau Bad Company, dar nu pot pricepe în ruptul capului ce a fost în mintea lui Brian May şi a lui Roger Taylor atunci cînd l-au ales pe Paul Rodgers ca să ducă mai departe numele, ideea şi emblema Queen. Să fi fost oare rea-voinţă? Să fi existat vreo răfuială secretă între chitarist şi toboşar, pe de-o parte, şi Freddie Mercury, de cealaltă parte, care să fi răbufnit acum, odată cu cooptarea unui vocal celebru, care este oricum, numai Freddie Mercury nu? Acolo unde, odinioară, se aflau zăcăminte întregi de tonalităţi excentrice, de zorzoane şi partituri strălucitoare, de vivacitate, lejeritate, de glam, camp şi baroc laolaltă, acum nu poţi găsi decît hard-rock macho, heterosexualitate în exces, forţă brută şi suflu eroic. În fine, tind să cred că nu e vorba despre rea-voinţă.


Să fie atunci un sindrom al plictiselii? Dar, dacă despre plictiseală discutăm, atunci de ce nu s-au plictisit Brian May şi Roger Taylor sub un alt nume, ţinînd cont că nu se face să te joci de-a grupul rock cu un brand atît de mare precum Queen; nu de alta, dar oamenii au aşteptări, trebuie să respecţi reguli, memoria lui Freddie, vreo 30 şi ceva de ani de muzică şi alte chestiuni pretenţioase cu care nu e bine să te joci din plictiseală pentru că rişti al naibii să te arzi. Problema banilor cred că pică din start: şi May şi Taylor sînt suficient de multi-milionari încît să nu aibă nevoie de resuscitarea unei sigle care garantează cîştigul. Se face să pomenim de senilitate? În definitiv, de ce nu? E o teorie la îndemînă, care poate lămuri de ce sunetul Cosmos Rocks este atît de păşunist răsuflat, atît de hard şi de ieftin, atît de altceva faţă de oricare album din discografia Queen. În orice caz, pentru toate acele piese care sună a Bad Company (nu sînt puţine) îl putem învinovăţi pe Paul Rodgers. Să fie dragoste de muzică? Cu regret spun, lucrul acesta presupune şi ceva inventivitate, şi pasiune, şi vervă, şi bucurie - lucruri care sar din schema obosită a unui album "lasă-mă să te las". Răspunsul, probabil, îl are John Deacon. Nu de alta, dar ultima sa mare realizare este că nu a luat parte la acest dezastru.