Trepte spre o nouă speranţă - Samaria

Chiar dacă Samaria (2004) este un film pe mai multe planuri, construcţia sa nu seamănă deloc cu filmele de tip "mozaic". Se pot menţiona mai multe teme - adolescenţa, prostituţia tinerilor, relaţia dintre un părinte şi copilul său -, sau unele elemente împrumutate de la genul poliţist sau de la cel al dramei. Însă un singur personaj (Yeo-jin) este liantul între toate aceste planuri care curg unul din altul, într-un mod neaşteptat şi, la o primă vedere, destul de discret - evoluţia sa seamănă cu parcurgerea unor trepte de tip cauză-efect-cauză (fără o finalitate certă).

Maniera în care debutează acest film ne poate face să credem că asistăm la povestea tristă şi bizară a două prietene adolescente, prinse într-un joc al prostituţiei (mai mult de voie decât de nevoie). Jae-yeong este prostituata, iar Yeo-jin îşi asumă rolul proxenetului - cu nehotărâri şi gelozii care fac referire şi la natura relaţiei celor două - o iubire în stadiu incipient. Însă povestea aceasta nu durează prea mult: Jae-yeong se sinucide când este surprinsă de poliţişti în camera motelului unde se întâlnea cu un client.

Următorul fir narativ derivă în chip ciudat din această moarte neaşteptată: din vinovăţie, din prietenie/iubire, Yeo-jin porneşte pe urmele prietenei sale, într-o încercare de salvare, de recuperare a unei inocenţe pierdute. Drumul acesta trece însă prin patul fiecărui client pe care-l avusese Jae-yeong - şi Yeo-jin se supune traumei din dorinţa de a lua asupra ei un calvar iluzoriu, doar de ea perceput: Jae-yeong a murit cu zâmbetul pe buze şi cu gândul/visul la unul dintre clienţi, lăsându-i prietenei sale impresia greu de digerat că savura aceste întâlniri pe bani.

De-abia acum, pe măsură ce se dezvoltă o a treia linie în firul poveştii, înţelegem intenţia autorului. Este limitativ să considerăm doar "drama" din acest film - deşi există toate aceste mici fire care vorbesc despre pierderi, încercări de recuperare, drumuri refăcute poate fără succes. Însă există peste suprafaţa dramei o atmosferă plină de poezie, uşor recognoscibilă la acest autor, unde liniştea "narează" de multe ori mai mult decât o fac cuvintele (ca şi în The Isle), unde imaginile vorbesc mai frumos decât personajele, iar frumuseţea este de multe ori înfăţişată într-o manieră violentă, şi prin violenţă. A treia linie e şi a treia temă: relaţia dintre tată şi fiică, pornit şi el pe urmele fiicei. E mereu cu un pas în urma ei, fără a putea să mai repare nimic: din încrâncenarea şi durerea mută cu care abordează fiecare client al fiicei sale nu mai răzbate nicio speranţă de salvare pentru ea, ci, poate, doar pentru el. Şi ce le face acestora? Rând pe rând, îi ceartă, îi umileşte, îi determină să se sinucidă sau, în cazul ultimului client pe care-l mai vedem, îl omoară. Ca şi ea, tot într-o manieră bizară, caută să repare răul pe care îl percepe. Este însă un rău asupra lui sau asupra ei? Şi parcurge tot drumul - de la mustrare până la omor - însă mereu pe urmele ei.

Dar filmul nu-şi propune să "pună o problemă" - concluziile lipsesc; mai mult decât relaţiile diverse şi uneori surprinzătoare care încep (sau se termină) în acest film, mai mult decât dorinţa unora de a se apăra de răul care poate periclita aceste relaţii, filmul apare ca o explorare a zbaterilor şi căutărilor purtate în deplină singurătate şi discreţie de fiecare din aceste individualităţi. Finalul său deschis îi arată despărţiţi pe cei rămaşi în viaţă, tată şi fiică; dar este încărcat de speranţă şi frumuseţe.