Poveşti de altădată - Take, Ianke şi Cadâr

Aseară am fost la teatru pentru prima oară după multă vreme şi am văzut Take, Ianke şi Cadâr a lui Victor Ion Popa.

Actul 1 îl ştiam aproape pe dinafară - acţiunea îmi era cunoscută (Dramaturgie românească, vol. 1, Editura Lyceum a fost la mare preţ în biblioteca mea de când mă ştiu; Gaiţele lui Kiriţescu şi Titanic Vals de Tudor Muşatescu sunt alte două minunăţii cuprinse în această carte). Mai văzusem piesa la TV, într-o distribuţie mai veche, cu Adela Mărculescu în rolul Anei. Ceea ce am văzut acum a fost montarea din 2001 a lui Grigore Gonţa:
N-are rost să mă mir, prosteşte, în faţa talentului imens al celor trei protagonişti; sunt bine cunoscuţi şi mulţi s-au mirat înaintea mea. Nici în faţa sprintenelii cu care Radu Beligan se mişcă pe scenă, la 89 de ani [Mulţi înainte!]. Toţi sunt nişte "grei" care-şi joacă rolul cu o naturaleţe pe care cei tineri n-au apucat încă s-o dobândească şi piesa asta, prin ei, învie o lume care nu mai există - lumea târguşorului de provincie interbelic unde convieţuiesc în bună pace "turcul, ovreiul şi creştinul"; unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea ("În mahalaua asta n-avem prăvălie decât noi doi. De la el cumpără creştinii şi de la mine ovreii. Cine nu-i nici creştin, nici ovrei, ceară de unde poate"), respectul faţă de părinţi e obligatoriu (măcar de ochii lumii), iar micile drame sunt rezolvate cu umor, astfel încât gura lumii să nu aibă ce toca, dar nici protagoniştii să nu sufere.

Frumos, frumos, frumos. Întotdeauna mi-a plăcut felul hâtru de a vorbi al lui Ianke, iar Radu Beligan îi adaugă şi un accent specific, amintind de bancurile cu "măă, Iţic, măăă..." auzite în copilărie. Marin Moraru e Take cel cu inima bună, puţin mai încet la minte decât ovreiul, iute la mânie şi uşor de băgat în sperieţi (iar reacţiile lui stârnesc, de fiecare dată, ropote de aplauze). Gheorghe Dinică e Moş Cadâr cel tăcut ("Cadâr puţin vorbeştem. Ianke mult vorbeştem. Adunam şi dam în doi"), dar foarte sufletist şi iscusit când e vorba de apărat interesele a doi îndrăgostiţi urgisiţi (mai ales că ştim că el însuşi a avut parte de o dragoste nefericită cu o creştină). Nu vorbeşte mult, dar e mereu pe scenă şi mimica lui spune de multe ori mai mult decât cuvintele; încrucişarea orientală a mâinilor pe burtă, poziţia turcească a picioarelor, anumite zâmbete, semne şi priviri pe care le schimbă cu "copiii"...

"Copiii", Mihai Călin şi Monica Davidescu, sunt în elementul lor alături de marii actori. Foarte simpatic este şi Valentin Uritescu în rolul Iţic (Ilie), cu mersul lui "econom" şi aerele de "om de afaceri" ajuns.

Scena e mobilă, iar decorurile se schimbă sub ochii tăi, printr-o simplă învârtire a centrului; piesa se joacă fără pauză, două ore şi sala e plină ochi. Am apreciat în mod deosebit faptul că spectatorii s-au abţinut (aproape fără excepţie) până şi să tuşească; că n-au sunat decât două telefoane mobile (puteau fi tăcute şi alea) şi - mai ales - că grupul mare de copii prezent în sală (peste 40 de copii sărăcuţi, dar cuminţi) a păstrat tăcerea pe toată durata piesei, aplaudând şi râzând acolo unde era cazul şi dovedind în general o bună educaţie.

Sonorizarea e slabă, iar Dinică şi Beligan aproape că nu se aud uneori. Cu atât mai mult am apreciat liniştea din sală (am experienţa unui spectacol, tot la TNB, tot cu grup de copii, care au fâşâit şi s-au mişcat încontinuu; au mâncat chipsuri, au desfăcut sticle de cola şi, în general, au dovedit că n-aveau ce căuta la teatru). Decorurile sunt foarte frumoase - cele două prăvălii sunt de fapt o singură casă românească (de fapt poate, mai degrabă evreiască, cam cum sunt cele de la Hala Traian/Moşilor), "trenul" trece foarte veridic şi atmosfera de târguşor unde nici musca nu bâzâie e foarte puternică. Mi-a plăcut mult. Ce să fac, sunt o fană a teatrului clasic...

Mi se pare însă o prostie să vinzi floricele şi chipsuri în holul teatrului; nu cred că spectatorii n-ar putea rezista două ore fără să mănânce, iar toate produsele sunt ambalate în materiale foşnitoare. La ieşire am vrut să-mi cumpăr cîteva cărţi de la standul din hol, dar nu prea am avut ce. Una singură, despre Gheorghe Dinică, mi-ar fi făcut cu ochiul, dar până la urmă am zis pas, pentru ca era tipărită pe hârtie lucioasă (!) şi nu mi-a plăcut. Nu înţeleg de ce se tipăresc cărţi cu litere cursive sau bold sau pe hârtie lucioasă sau în alte feluri de necitit, mai ales la editurile no-name, când scopul cărţii este să fie uşor de citit şi atrăgătoare ca prezentare.

Concluzia este că vreau să merg mai des la teatru; trebuie să văd şi Egoistul, care se joacă însă mereu cu casa închisă.

Haideţi la teatru!:-)