Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Voie lactée, La

Măgăriţa lui Balaam - La voie lactée


Man.In.Fest, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă, prin absurd, n-ar fi existat Marx, Engels şi Lenin, tot s-ar fi găsit cineva să inventeze comunismul. Numele lui? Luis Bunuel. Nu ar fi făcut-o din cine ştie ce mare sete de dreptate socială, nu l-ar fi "fript" grija pentru lichidarea exploatării omului de către om. Pur şi simplu ar fi făcut-o din spirit de contradicţie. Geniul spaniol este, prin definiţie, nebun: Dali, Gaudi, Almodovar intră, într-o formă sau alta, în categoria creatoare, frumoasă, benignă, a tulburaţilor mintal. Şi nici Bunuel nu iese din acest tipar. Geniul spaniol este fie adîncit în tradiţie, fie ireverenţios. Cale de mijloc nu există. Iar lui Bunuel i se cam rupea de tradiţie.

Totuşi, iconoclastul, anti-catolicul, comunistul Luis Bunuel a reuşit performanţa, deloc obişnuită pentru un ateu declarat, de a realiza unul din filmele cele mai încărcate de credinţă, La voie lactée / Calea Lactee (1968). Alături de provocatorul Belle de jour (1967) acesta constituie apogeul artei cinematografice bunueliene. Şi, chiar dacă se dorea la fel de şocant ca şi predecesorul său, Calea Lactee, numită la spanioli şi "Calea Sfîntului Ioan", reuşeşte să reediteze experienţa profetului Balaam, cel "deturnat" de la "comanda socială". Aşa se face că, dintr-un atac asupra catolicismului, opusul bunuelian sfârşeşte prin a fi un tulburător şi nuanţat eseu despre religie, şi despre creştinism, în special. Pentru că aşa e: religie paradoxală, cu o dogmă complicată şi, de multe ori, incomprehensibilă, creştinismul a generat controverse de-a lungul timpului. Şi, ca orice doctrină a salvării, a sfârşit prin a fi considerabil modificată faţă de idealismul începuturilor.

În galeria de personaje, în îndoielile sau certitudinile lor, de la pelerinii pauperi, adevăraţii moştenitori ai Împărăţiei, mereu refuzaţi, mereu goniţi, mereu opriţi la poartă, până la scolasticul erudit în teologie, dar incapabil de virtutea creştină supremă - compasiunea, şi până la jandarmul cu aparenţă de plumb, dar totuşi cu suflet, vedem un studiu sociologic profund şi subtil al sufletului lui hommo christianis.

Acţiunea schimbă cu nonşalanţă timpii istorici, abordarea este mereu ironică, ba chiar sarcastică. Miracolele au loc cu o naturaleţe de realism magic, dar tot ironic. Dincolo de ea, filmul aduce un profund, chiar dacă neintenţionat, omagiu acelui creştinism popular, credinţei nehrănite neapărat de subtilităţile teologice, de speculaţiile metafizice, de tratatele dogmatice; dar păstrând vii, în realitate, nu în substanţa aridă a teoriei, valorile care au întemeiat această religie fundamentală şi i-au asigurat succesul. Împărăţia cerurilor aparţine celor ce cred, nu celor care se cred mai presus de alţii, pare a spune filmul. Necesară şi suficientă e credinţa.

Şi, întocmai ca în secvenţa finală, ea nu e accesibilă tuturor. Obstacolul nu e de netrecut, dar numai unii reuşesc să-l depăşească. Ca o ironie, gluma dintr-o replică a filmului: "toţi suntem catolici, mai ales evreii şi musulmanii" se poate reformula astfel: prin La voie lactée, Luis Bunuel a demonstrat că e mai catolic decât Papa.



 Toate articolele despre Voie lactée, La


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Horaţiu Damian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer