Pe vârful unui munte sacru, localizat vag pe o insulă ("Lotus Island") şi desigur, inaccesibil muritorilor de rând, "nouă înţelepţi" aşteaptă nemuritori să fie ucişi şi uzurpaţi de către muritorii care, depăşind toate obstacolele puse în calea lor precum într-un parc de distracţii tematic, reuşesc să ajungă la ei. Nu, în film nu se pomeneşte cuvântul Shambala şi cel mai indicat ar fi ca, dat fiind desişul de referinţe culturale impus spectatorului de bună credinţă, curios să înţeleagă ce anume vrea de la el acest domn Jodorowsky, să nu se hazardeze în speculaţii ce servesc prea puţin firul epic al filmului.
Prin urmare alţi nouă se pregătesc să-i deposedeze pe nemuritori de nemurirea lor. Aceştia sunt antrenaţi de un personaj care, în ordine invers cronologică, ia înfăţişarea personajului Alejandro Jodorowsky - regizorul, invitându-şi cursanţii să se întoarcă la "the real life", după ce anterior a fost identificat ca fiind "Alchimistul" (şi ulterior, pe generic) şi a mai pozat de-a lungul filmului în câteva personaje ale cărţilor de Tarot. (În speţă, e vorba de acel domn care ţine o baghetă ridicată în faţa unei mese pe care sunt aşezate un băţ, monede, o spadă, o cupă - Magicianul, a doua arcană majoră - sau de un altul care ţine legate cu zgarda de brâu două trupuri goale, de sexe diferite, aranjate simetric faţa de el; dacă ar avea coarne, o spadă în mână şi încă nişte obiecte de recuzită, ar putea fi Diavolul, a 15-a arcană majoră).
În plus, paranoia încurajată a spectatorului îl va recomanda, încă de la prima sa apariţie, ca fiind Dumnezeu-Tatăl. Nu-i. Simplul fapt că se luptă, utilizând arte marţiale, cu un pletos, slab şi bărbos - care până la acel moment fost văzut de spectator crucificat de două ori, biciuit şi ocupat cu încă alte câteva astfel de activităţi - nu îl face Dumnezeu-Tatăl. În plus, pentru a înlătura orice dubiu, după această întâlnire, individul pletos descris anterior va fi tuns şi bărbierit, iar pe lista distribuţiei acesta va fi numit "The Thief" (încercarea de a înlocui, la nivel biblic, unele nume cu altele, ar putea avea o relevanţă pentru unii, încurajaţi să-şi înceapă astfel propriul cult; dar nu va ajuta pe nimeni la buna receptare a acestui film).
Mai trebuie precizat că demonstraţia profesională făcută de Alchimist (şi pentru a-i linişti pe unii care ar vedea în profesia lui doar o metonimie) constă în a-şi transforma fecalele în aur - după o bună tradiţie suprarealistă, în care preocuparea pentru mediul scatologic ar putea fi o consecinţă a popularităţii cărţii lui D.A.F. de Sade Cele 120 de zile ale Sodomei printre suprarealişti.
Personal, după multiple vizionări, am optat pentru o lectură a filmului pornind de la această scenă precum şi de la cea finală în care convenţia este ruptă, Alchimistul devenind regizorul filmului. E doar o modestă părere, ce nu are pretenţia de a-i deranja şi contrazice pe cei convinşi că The Holy Mountain e o manifestare epifanică în cinematografie, ori pe cei pasionaţi de descifrarea de cuvinte încrucişate.
Şi acum, după o foarte sumară prezentare, invers cronologică a subiectului, se impune prezentarea câtorva date mai mult sau mai puţin tehnice despre Holy Mountain şi al său regizor Alejandro Jodorowsky. Probabil acestea ar fi trebuit plasate în introducere: cu riscul, inevitabil, ca o bună parte din rândurile ulterioare să fie alocate interpretării. Or, ceea ce suprarealiştilor nu le place (sau poate contră, le face o imensă perversă plăcere) este încercarea naivă de a găsi o posibilitate de lectură univocă a discursului lor.
Chilianul de origine ruso-evreiască Alejandro Jodorowsky e, în primul rând, poet suprarealist (sau cel puţin e considerat). Mai e şi regizor, dramaturg, scenarist, actor, desenator de benzi desenate, ghicitor în Tarot şi, ocazional, oficiant de căsătorii civile.
Filmografia lui, destul de modestă, numără numai şapte titluri: Les Tetes interveries (1957); Fando y Lis (1967), El Topo (1970), The Holy Mountain (1973), Tusk (1978) Santa Sangre (1989) şi The Rainbow Thief (1989). La acestea se adaugă proiectul, ale cărui ambiţii ridică probleme de credibilitate, Dune: o ecranizare a romanului SF, semnat de Frank Herbert, proiect eşuat din lipsă de fonduri (dar pe care a reuşit să-l rateze cu brio marele "suprarealist" David Lynch).
The Holy Mountain rămâne, probabil, cel mai celebru film al său bazat pe Le Mont Analogue. Roman d'aventures alpines, non euclidiennes et symboliquement authentiques de Rene Daumal. Citând o serie de concepţii spiritualiste, care pornesc de la misticismul creştin pentru a ajunge la filosofia taoistă, trecând prin cabala, dar operând şi cu simboluri ale unor practici esoterice ce transcend orice concepţie religioasă, acest film se prezintă ca o colecţie de momente simbolice care, o dată descompuse, pot fi oricând rearanjate. Desigur, aspectul modalităţii finale de structurare, este pur suprarealist. Nu trebuie, totuşi pierdută din vedere, incompatibilitatea ontologică a discursului specific cinematografiei şi spectacolului teatral cu presupusa spontaneitate a "automatismului psihic", anunţată de manifestul lui Andre Breton.
În cele din urmă, filmul lui Jodorowsky e doar un discurs hermetic, a cărui finalitate e de a demonstra ceva, unde "ceva" poate să difere: de la îndemnarea reflexivă a liberelor asocieri dintre semne, la suprapunerea acestora în straturi, spre noi asocieri. Reflexiile semnificative astfel obţinute se îndepărtează din ce în ce mai mult de obiect. În plus, poate fi citit şi ca un discurs despre dezastrele dogmatismului, manifestat peste tot în lume, ori o meditaţie asupra omului ca animal social.
Oricât de echivoce ar fi scenele derulate în faţa spectatorului de-a lungul filmului, sunt totuşi identificabile nişte momente cheie, ce indică prezenţa unei structuri riguroase a discursului regizoral. În acest context, filmul suprarealist apare ca fiind mai puţin "discurs automat". Totuşi, în virtutea unei vechi uzanţe a acestui termen, ar fi inutilă acum o despicare a firului în patru cu privire la cine, ce şi în ce condiţii ar putea fi numit suprarealist.
De altfel, filmul lui Jodorowsky, prin anti-clericalismul său, vine în descendenţa filmelor lui Luis Buñuel (cu preoţi spânzuraţi sau aruncaţi pe geam, pentru simplul, eventual, efect comic), refuzul autorităţii religioase manifestându-se, din această perspectivă, ca temă recurentă în filmele "suprarealiste", fie şi doar pentru că preotul se instituie ca imagine a instanţei de cenzură a psihicului uman. În fond, ceea ce încearcă Jodorovsky să facă e un iluzoriu anti-dogmatism, bazat pe construcţia unei dogme: un demers parodic ce a însoţit încă de la începuturi opera suprarealistă.