Atunci când încercăm să dăm un răspuns la întrebarea "Care e cel mai mare actor în viaţă?", lucrurile nu-s deloc simple şi sunt foarte mari şanse să te trezeşti cu o avalanşă de nume care începe, invariabil, cu Al Pacino, continuă cu Dustin Hoffman, Gene Hackman şi Jack Nicholson şi se termină cu Robert De Niro (asta pentru a trece în revistă întreaga generaţie '70). În privinţa actriţelor, pe de altă parte, treaba e tranşată mult mai simplu şi mai toată lumea strigă în cor: Meryl Streep. Explicaţia este cât se poate de simplă şi poate fi sintetizată în zece roluri care, cred eu, îi definesc cariera. Atenţie, însă! Deşi ultimul personaj (cronologic vorbind) din înşiruirea următoare datează din 1995, nici ultimii zece ani n-au echivalat cu vreo plafonare/retragere. Nici vorbă! Rând pe rând, rolurile făcute de Meryl Streep în Adaptation. (r. Spike Jonze) sau The Hours (r. Stephen Daldry), ambele din 2002; în miniseria HBO ultra-premiată Angels in America (2003); în remake-ul actualizat The Manchurian Candidate (r. Jonathan Demme) sau în ecranizarea "neagră" a cărţii pentru copii Lemony Snicket's a Series of Unfortunate Events (Brad Silberling), ambele din 2004; în ultimul film semnat Robert Altman, A Prairie Home Companion şi în The Devil Wears Prada, ambele din 2006, toate aceste roluri, spuneam, nu au făcut decât să-i reconfirme statutul...
Prima recunoaştere oficială a "brand-ului" Meryl Streep a venit odată cu rolul din The Deer Hunter (Michael Cimino, 1978), unde tânăra actriţă ce debutase numai de un an (în Julia) reuşea să strălucească deşi dădea replica unei distribuţii 100% masculine, condusă de Robert de Niro şi rotunjită de John Savage, Christopher Walken şi regretatul John Cazale. Foarte probabil, a contat şi faptul că era unica femeie dintr-un film "pentru băieţi" a cărui temă centrală (tot cât se poate de masculină) era războiul din Vietnam şi efectul lui devastator asupra oamenilor. Cu atât mai bine...
Rolul i-a deschis drumul spre primul rol principal şi spre primul Oscar din carieră, obţinut în chiar anul următor, cu rolul din Kramer vs. Kramer (Robert Benton, 1979). Personajul Joanna Kramer a făcut, practic, tranziţia istorică de la femeia mamă şi gospodină la femeia carieristă chiar dacă, destul de subtil, filmul a dat-o drept personaj negativ şi i-a subliniat înfrângerea (copilul obiect al bătăliei legale, rămâne, în cele din urmă, cu tatăl). Alegerile făcute de personaj au avut implicaţii social-culturale uriaşe, iar noţiunile de "mamă" şi "tată" n-au mai fost niciodată percepute la fel... Cel puţin, nu în cinema.
Doi ani mai târziu, pentru a evita încadrarea într-o anumită tipologie, Streep a ales un dublu rol în ecranizarea după John Fowles French Lieutenant's Woman (r. Karel Reisz), carte, în aparenţă, neecranizabilă, un veritabil labirint ficţional, cu salturi temporale şi dedublări de personaje. Prin urmare, scenă după scenă, actriţa a avut ocazia să fie ba natural de contemporană în varianta Anna, ba teatral de victoriană (deopotrivă victimă a convenţiilor şi manipulatoare a celor din jur) în varianta Sarah.
Oarecum la mijlocul distanţei dintre cele două eroine, s-a regăsit, în 1982, Sophie Zawistowski din Sophie's Choice (r. Alan J. Pakula). "Alegerea" din titlul filmului, cuvânt ce implica existenţa a două posibilităţi, era dublată (sic!) în mod repetat la nivelul naraţiunii - povestea avea doi povestitori şi se desfăşura în două planuri temporale, iar eroina ce parea "împrumutată" dintr-o tragedie a Greciei Antice era silită nu o dată ci de două ori să facă o alegere ce avea să-i schimbe în mod definitiv viaţa. Trecând prin toată gama de emoţii ce puteau fi trăite de o fiinţă umană (de la neagra disperare la perfectă beatitudine), Streep era şi victimă-epavă a nazismului dar şi obiect senzual al dorinţei a doi bărbaţi, iar cele două atitudini erau păstrate, da capo al fine, într-un echilibru absolut perfect ce evita căderea în patetic şi/sau frivol. Consecinţa acestui tur de forţă? Un al doilea Oscar de interpretare, desigur...
După cum se aştepta toată lumea, următoarele roluri au înseamnat tot atâtea schimbări de macaz. Astfel, au urmat filmul social Silkwood (Mike Nichols, 1983), povestea reală a lui Karen Silkwood, ce ne-o înfăţişa pe Streep în cu totul alt gen registru - bătăioasă şi lipsită de compromisuri şi, la polul opus, o dramă de asemeni biografică, Out of Africa (Sydney Pollack, 1985), unde actriţa renunţa la salopetă în favoarea unei ţinute safari şi la proteste în favoarea unei imposibile poveşti de dragoste.
În acelaşi spirit al diversităţii, Meryl Streep a acceptat fără să stea pe gânduri un rol de homeless alcoolic în Ironweed (Hector Babenco, 1987), unde a împărţit şi a rupt ecranul cu Jack Nicholson. Şi cum rolul i-a făcut o veritabilă plăcere ("alcoolismul e o motivaţie perfectă pentru overacting" a declarat ea), Streep a recidivat cu o variaţiune pe aceeaşi temă a marginalilor - acum mamă acuzată că şi-a ucis copilul - în A Cry in the Dark (Frad Schepisi, 1988), din care ne-a rămas şi replica reluată delicios de Elaine în Seinfeld: "The dingo got my baby!". În fine, odată cu intrarea în cel de-al patrulea deceniu de viaţă, când pentru multe colege de breaslă cariera e aproape încheiată, Meryl Streep şi-a rotunjit persona cu două roluri atipice vârstei de care vorbeam - o eroină "action" în The River Wild (Curtis Hanson, 1994), unde, izolată în sălbăticie, îşi apăra familia de atacurile unui psihopat şi o eroină romantică în The Bridges of Madison County (Clint Eastwood, 1995), ce a dat un sens cu totul nou sintagmei "love story" şi i-a oferit actriţei una dintre cele mai subtile, delicate şi emoţionante partituri din carieră. Ce-a urmat? Recitiţi şapoul şi aprofundaţi subiectul cu The Devil Wears Prada...