Hausvater este el însuşi un om-spectacol atunci când lucrează cu actorii. Este ca un demon din care ies toate personajele pentru fiecare actor în parte. Energia lui aproape inumană îi scoate din minţi pe actori, dar îi şi fascinează. Sunt interesante impresiile actorilor care au lucrat cu el şi care consideră asta o mare întâlnire şi o experienţă de neuitat. Fiindcă asta face Hausvater când montează un spectacol: dă totul şi cere totul, atinge toate corzile care pot să vibreze dincolo de orice rutină, forţează limitele trăirii în căutarea emoţiei teatrale, uneori până la insuportabil, încât îi năuceşte, îi face să-l iubească sau să-l urască de la o zi la alta, ca la sfârşitul tuturor repetiţiilor să-l poată iubi cu adevărat. Şi ceea ce rămâne din toată această luptă frumoasă şi incitantă pentru o convieţuire la unison într-un spectacol, ajunge la spectator.
Aşa cum scriitorul însuşi a declarat că ar fi suferit "avatarurile anamorfotice ale unei reîntrupări" la descifrarea "textului Jurnalului lui Dracula, scris de el în limba valahă", stricat de umezeală, ilizibil, cu ştersături şi fragmente în alte limbi, tot aşa şi regizorul pare să fi trecut printr-o metamorfoză draculinică, în gândirea acestui spectacol. E doar o impresie a mea intuită din faptul că spectacolul e construit pe energiile lui Dracula, celelalte personaje episodice servindu-i doar ca martori. "Voi fi eu însumi născocitorul celor mai monstruoase fapte ce se vor povesti pe seama mea" spune domnitorul căruia i s-a curmat domnia Ţării Româneşti şi a fost închis de către Matei Corvin în beciurile castelului de la Visegrád. Perioada însemnărilor este destul de scurtă (între 2 februarie 1463 şi 28 august 1464), dar cuprinde informaţii preţioase scrise ca note zilnice, meditaţii sau comentarii filozofice.
Mistificarea voită a lui Vlad Dracul are mai multe ţinte: faima exagerată a cruzimii lui, trezirea din amorţeală a poporului român, din "balega anonimatului"şi înfierarea erosului despre care credea că "va deveni o religie nouă". "Carnea şi sentimentele îţi dau moleşeală. Mai bine le distrug!", spune Dracula, într-un acces de isterie. Adolescenţa petrecută în captivitate, la Înalta Poartă, violul asupra lui Radu cel Frumos de către căpitanul gărzii şi sodomizarea lui de către paşa Gugusyoglu, îl marchează pentru tot restul vieţii. Chiar dacă agresiunea fratelui său este răzbunată, pentru Vlad Ţepeş dragostea nu va mai fi decât "o bestială tragere în ţeapă", iar filosofia lui de viaţă va fi aceea că "nimic nu se săvârşeşte fără vărsare de sânge". Nici pentru fratele de sânge, Ştefan cel Mare, a cărui virilitate era proverbială, sau poate tocmai de aceea, nu are înţelegere: "Aproape analfabet, se uita la mine de parcă aş fi fost un monstru sau o ciudăţenie a naturii când vorbeam nemţeşte, italieneşte, latineşte, cu aceeaşi dezinvoltură, şi mă invidia de moarte." Pe Papa Pius al II-lea îl acuză pentru că a acceptat ca adevărate mărturiile incriminatorii ale lui Matei Corvin şi îi refuză laurii de învingător al lui Mahomet al II-lea. Personalitatea cea mai controversată a istoriei este repusă în drepturi cu bune şi rele. Incestul, nebunia, zoofilia, trădarea, remuşcările, dar şi erudiţia lui, faptul că era poliglot şi cunoscător al ştiinţelor umaniste, că era cavaler al Ordinului Dragonului, curajul şi isteţimea lui, sunt lumini şi umbre care învăluie şi dezvăluie adevărul prin mistificarea sinelui cu bună ştiinţă.
Dar să vedem cum au încăput pe scenă atâtea întâmplări. Şi de ce acest spectacol are farmec şi este inedit. Decorul construit de Alexandru Radu este un spaţiu închis, cu intrări ascunse pentru fantomele care-l bântuie pe Vlad, unde jocul de lumini lasă senzaţia de loc misterios şi rece, dar este şi senzual prin forma lui ovală care se regăseşte şi în denivelările pereţilor. În mijloc este un acvariu unde Vlad stă gol. El se ascunde de fantomele trecutului ce răsar din pereţii închisorii şi-l chinuiesc, lovindu-l.
Tot ce vedem e ca într-un caleidoscop: decorul, mişcarea scenică, racordarea scenelor. Vlad reia amintirile ca printr-o reflexie prismatică. Pe fiecare faţetă a prismei, întâmplările se derulează rapid, sunt doar secvenţele care i-au rămas întipărite în sânge, cele care încă îl dor, cele care nu pot fi şterse de nimic. Discursul regizoral urmăreşte conturul psihic al lui Vlad al III-lea, iar tehnica folosită este cea a pretextului, a motivului. Laitmotivul şobolanilor, simbolurile folosite (cântecul greierului, mireasa satului, nevasta leneşă, femeia necredincioasă, femeile îndoliate), motivele (căluşarii, motivul ţăranului) sau secvenţele întâmplărilor cheie (sodomizarea, incestul, violul, uciderea tatălui, orgiile) sunt reperele care duc la imaginea lui Vlad, la neliniştile lui şi cauzele schizofreniei lui. Vlad spune despre şobolani: "Eu am visat şi ei au venit". Sobolanii reprezintă aici subconştientul.
Interesantă este viziunea machiavelică asupra erotismului, prezent în toate şi cu toate astea neagresiv ochiului. Îndrăzneala actorilor de a apărea goi pe scenă este pe deplin motivată, fiindcă nici o clipă nuditatea nu se asociază cu vulgaritatea, nici măcar în scenele în care se mimează actul sexual. Dimpotrivă, sunt multe tablouri picturale, a căror frumuseţe nu te lasă să vezi corpul uman altfel decât ca pe un obiect de artă. Erosul este văzut ca un filtru al tuturor acţiunilor umane iar în forma lui violentă ca o cauză a tulburărilor şi deviaţiilor sinistre ale lui Vlad al III-lea. Chiar dacă secvenţele se succed sec, ritmic, legate doar prin sublinierile făcute de Dracula cu voce tare în timp ce-şi scrie jurnalul, ele se integrează într-o poveste. Emoţia nu e una a personajelor, a dramelor lor, ci e o emoţie de tip estetic, a seducerii spectatorului prin forma plastică şi sublimarea senzorialul.
Ce este diferit la Hausvater ca manieră de abordare, faţă de alte spectacole ale dumnealui, este conotaţia senzorială a pretextelor folosite şi un tempo rapid imprimat prin esenţializarea gestului şi a întâmplărilor, dar şi cromatismul dat de laitmotivul şobolanilor. Hausvater parcurge aici drumul de la formă la senzorial şi de la senzorial la emoţie. Efectul obţinut este un alt mod de a percepe istoria, aproape familiar, o aşezare a ei în contemporaneitate, în cel mai natural mod cu putinţă. Alternanţa de cântece de diferite genuri, de dans, de mişcare, de ritualuri, dilată impresia de amintire, de fantasmă, într-una de realitate imediată. Însă e vorba de o realitate unde se evită materialitatea, doar se sugerează şi imaginarul este pus să lucreze. Cred că tocmai activarea imaginarului în spectator, lasă senzaţia de istorie petrecută sub ochii lui. Apreciez în mod special costumele şobolanilor, dar şi simplitatea celorlalte costume care esenţializeză patina epocii şi tuşează bine amprenta personalităţii personajelor.
Apreciez mişcarea coregrafică a Gabrielei Tănase, excelentă în secvenţele şobolanilor, bună în multe secvenţe şi nu la fel de creativă în unele motive, cum ar fi cel al căluşarilor (prea puţin schiţat) sau cel al femeilor îndoliate, unde se impunea un sincronism al mişcării mulat pe ideea costumelor identice. Muzica lui Mircea Florian, un colaj destul de stufos ca stil şi destul de pregnant, a făcut parte din acea punte care a legat istoria de contemporaneitate fără însă a-i da un plus de valoare, ba pe alocuri chiar spărgând ritmul spectacolului.
Despre actori pot spune că au avut un joc reţinut, în ceea ce priveşte nivelul emoţiei, fiind mai atenţi la cursivitatea şi precizia gestului. Mă aşteptam la un Dracula (Ciprian Vultur) mai vulcanic, mai charismatic, mai plin de nebunie, de urcuşuri şi coborâşuri în sine. O anumită greutatea i-a dat rolului Papei Pius al II-lea actorul Tibor Szekely care se detaşează de ceilalţi prin asumarea integrală a personajului. Lipsesc tăcerile din acest spectacol. Lipsesc privirile şi vorbele care răsună după ce ieşi din sală. Însă pleci cu ideea că ai cucerit un spaţiu nou, senzorial şi pur, ca atunci când erai copil şi priveai într-un caleidoscop fără sa bănuieşti că ceea ce vezi sunt doar nişte cioburi de sticlă.
Jurnalul lui Dracula
Un spectacol de Alexander Hausvater
Regia tehnică - Dorel Iurcencu
Asistent regie - Ovidiu Caiţa
Coregrafia - Gabriela Tănase
Muzica - Mircea Florian
Decorul şi costumele - Alexandru Radu
Distribuţia: Ciprian Vultur, Lörincz Ágnes, Dorin Zachei Ceoarec, Alina Negrău, Ionuţ Oprea, Carol Erdös, Ştefan Bordea, Tibor Szekely, Vlad Mureşan, Cosmin Domnişan, Gina Gorea, Dorina Nemeş, Camelia Codruţa Rus, Diana Turtureanu, Renata Heidel, Andreea Mocan
(data premierei: 19 octombrie 2008; data reprezentaţiei: 15 decembrie 2008)