La jumătatea lui noiembrie 2008, după încheierea Festivalului Naţional de Teatru şi după ultima dintre şedinţele electorale ale Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (secţia română), am "înfiinţat" pe internet un grup de discuţii destinat celor care se ocupă cu teoria teatrului, cu, în final, în jur de 20 de membri. Pe acest forum, [email protected], am lansat apoi o întrebare-anchetă, în care încercam să aflu opinia unor specialişti asupra şansei de supravieţuire a pieselor de teatru scrise în ultimii aproape 60 de ani. Inevitabil, schimburile de mailuri au lăsat la o parte textele scrise după '90, pentru a se concentra, dilematic, asupra dramaturgiei din epoca apusă a comunismului, în dezbatere fiind implicate voci mai tinere sau mai experimentate ale criticii de teatru, din Bucureşti, Paris, Cluj şi Iaşi - un dialog care, faţă în faţă, ar fi putut cu greu avea loc vreodată.
Ceea ce urmează e chiar acest schimb de epistole virtuale, în care opiniile s-au încins în jurul unei chestiuni fundamentale: mai e ceva de salvat din 50 de ani de teatru scris sau ar trebui să aruncăm trecutul la coş, mărşăluind, mai mult sau mai puţin victorios, prin prezent, spre viitor? Să discutăm despre asta e un prim pas către reconsiderarea, teatrală, a moştenirii (grele) pe care, vrem, nu vrem, o purtăm cu noi.
Personajele:
Iulia Popovici (critic de teatru, editor de artele spectacolului la revista Observator cultural, consilier artistic la Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava", coordonatoarea colecţiei de teatru a editurii Cartea Românească, editor al revistei Scena.ro)
Cristina Modreanu (critic de teatru, senior editor la ziarul Gîndul, director artistic şi selecţioner unic al Festivalului Naţional de Teatru, editor al revistei Scena.ro)
Miruna Runcan (critic de teatru, profesor universitar, Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj, redactor-şef al revistei man_în_fest)
Mirella Nedelcu-Patureau (critic de teatru, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, colaboratoare a Radio France International)
Liviu Ornea (matematician, profesor universitar, Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti, colaborator al revistelor Observator cultural şi Teatrul azi)
Ionuţ Sociu (critic de teatru, redactor la Editura ART, colaborator la Cuvîntul, Adevărul Literar şi Artistic, Teatrul azi)
Oltiţa Cîntec (critic de teatru, director artistic al Teatrului pentru Copii şi Tineret "Luceafărul", Iaşi, conferenţiar, Facultatea de Teatru, Universitatea de Arte, Iaşi, colaborator al revistelor Observator cultural, Teatrul azi etc., secretar general al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, secţia română)
Claudiu Groza (critic de teatru, şef departament Cultură la cotidianul Clujeanul, redactor la revista Tribuna)
Magdalena Boiangiu (critic de teatru şi analist de politică externă, redactor al revistei Dilema Veche, colaborator al revistelor Adevărul Literar şi Artistic, Ziarul de Duminică, editor al revistei Scena.ro)
Dragii şi dragele mele domni şi doamne,
Eu la revista Observator cultural aş dori să fac o serie de dezbateri pe tema moştenirii dramaturgice româneşti. Motiv pentru care apelez la dvs. pentru un fel de sondaj, în căutarea unui răspuns la întrebarea: dacă ar fi să faceţi o listă cu 10 texte dramatice, scrise între 1948 şi 2005, care supravieţuiesc, ideologic şi literar-teatral, epocii în care au fost scrise, care ar fi aceste 10 texte?
Vă mulţumesc,
Iulia
Eu n-am citit tot, nici nu agreez formula 10 best of (de ce nu 11?). Dar cred că n-ar trebui să lipsească piesele "cu filozofi" ale lui Dumitru Solomon, mai ales Platon şi Diogene cîinele.
Numai bine,
Liviu
Iulia,
Eu personal cred că vremurile în care am trăit au compromis pe deplin această zonă, a scrierii de teatru pînă în 1989 (şi, indirect, şi după). Ar fi nevoie de multă dedicaţie şi de proiecte regizorale serioase care să redescopere anumiţi dramaturgi sau anumite piese care, poate, ar mai fi relevante şi azi (dar asta fac polonezii, care au altă structură decît noi). Mi se pare că un asemenea proiect ar fi "misiunea" unei instituţii de teatru, a unui teatru naţional, de exemplu. Degeaba scriem/ne dăm cu părerea despre asta... Teatrul nu trăieşte decît prin spectacole. Altceva nu ştiu ce să zic pe tema asta...
Te pup,
Cristina
Ai citit Iertarea lui Băieşu? Am găsit-o în colecţia revistei Teatrul, pe care o are Mirella la Paris, şi sînt şocată de două zile: a fost publicată în mai 1968 şi e un text despre turnători şi turnaţi, drama şi perversitatea acestei relaţii, cum nimeni post-1989 n-a mai scris. Faptul că 50 de ani de teatru sînt definitiv compromişi e totuşi o prejudecată...
Cred că unele texte nu sînt frecventate pentru că noile generaţii habar n-au de existenţa lor, şi aici intervine treaba noastră.
Iulia
Da, poate ai dreptate, dar tot ce putem face e numai să pomenim despre asemenea piese şi să sperăm că vom convinge pe cineva să le monteze. Ziceam că e un proiect serios de care trebuie să se ocupe cineva.
Dar vorbind cu tine imi vine o idee: putem face o serie de re-lecturi (simple, poate doar fragmente, neregizate, dar cu discuţii după) ale unor asemenea texte (facem o listă de cîteva la început). [...] Ce spui? Evident, chemăm regizori etc. Putem începe chiar cu Iertarea.
Cristina
Drage colege, dragi colegi,
Ideea mi se pare excelentă, voi medita profund asupra textelor care încă stau în picioare şi, după simpla mea intuiţie (bazată pe anii de citit piese la metru), cred ca sînt mult peste zece. Dar... un mini top de zece sigur pot face... cu condiţia să justific în trei vorbe fiecare alegere în parte. Fiindcă da, şi eu cred că e o prejudecată periculoasă asta că dramaturgia dintre 1945 şi 1989 ar fi în întregime compromisă. La exemplul Iuliei cu Băieşu îmi vin spontan alte nume de autori măcar interesanţi, iar unii excelenţi, chiar dacă nu toate piesele sînt egal de puternice azi: Mazilu, Sorescu (ăştia doi aproape integral recuperabili), Horia Lovinescu, Omescu, Guga, chiar şi unele piese ale lui Titus Popovici ori Tudor Popescu. Şi lista e una, desigur, superficială.
Pe de altă parte, vreau să vă previn că Teatrul 74 din Tîrgu Mureş are un proiect propriu, care se va materializa în prima sa fază la început de an (ianuarie-februarie 2009), dedicat scurgerii a 20 de ani de la... ştim noi ce. Acest proiect începe în forţă prin montarea unei piese - cît mai comunistoide şi mai propagandiste cu putinţă, dar bine scrise. Eu însămi am lucrat pentru Cristian Theodor Popescu la documentarea subiectului, acum vreo două luni.
Sigur, gestul în sine e unul polemic, parodic şi aniversar, el va fi probabil slujit la terminarea anului 2009 de montarea unei/unor piese noi. Deci, ideea Cristinei, coroborată cu a Iuliei, vin într-un moment în care recitirea critică pluteşte în aer. Sigur, dreptate are şi Cristina, că e greu de imaginat - încă - regizori interesaţi să monteze recuperator... Şi tot atît de adevărat e că pentru o perspectivă critică amplă şi coerentă ar fi nevoie măcar de un colectiv de cercetare... Lucru pe care ar trebui să-l rezolve... universităţile, centrele de cercetare fundamentate de şcoli doctorale adevărate. Şi aici comentariul meu (foarte interesat) se opreşte brusc. Et pour cause...
Miruna
Dragă Miruna,
Eu, una, nu-mi doresc pentru moment o cercetare, în condiţiile actuale din România asta e metoda sigură de a ucide o idee. În plus, e vorba, la mine, de lansarea unei provocări care să poată mişca un pic lucrurile, felul în care viaţa noastră teatrală se raportează activ la propriul trecut. Foarte bine că Nicu Mihoc lansează aşa un defi, dar sînt două istorii paralele: una a pervertirii realist-socialiste (Mielul turbat, Citadela sfărîmată, Omul din Ceatal şi Cetatea de foc, Minerii şi Trei generaţii, Puterea şi adevărul etc.), alta, a teatrului care supravieţuieşte. Dacă aş fi în poziţia administrativă de a o face, aş iniţia oricînd un program de reinterpretare şi reconstituire a celei dintîi. Cum nu sînt, încerc să lansez o idee în logica celei de-a doua, doar.
Iulia
Dragă Cristina,
Sînt foarte mîndră, mulţumită, gîdilată, în fine, ceva în stilul asta, dar moderat de puţină modestie, că Iulia a redescoperit în rafturile mele piesele lui Băieşu, de care o tot bat la cap că merită să fie readuse la suprafaţă. Astă-vară ştiu că văzuserăţi ceva cu fantoma tinereţii, o femeie care revine şi dojeneşte în tăcere etc., o piesă englezească, cred, şi i-am aruncat în fata Chiţimia; tot a lui Băieşu. Ca să nu mai vorbim de Vinovatul, cu un fost turnător care se spînzură, tot pe la '68 cred...
Întunericul de Naghiu a fost pusă în scenă de (Valeriu) Moisescu la Icoanei, sub titlul Gluga pe ochi, prin 1970, şi Ioşka (Iosif Naghiu, n.I.P.) o scrisese în nopţile ocupării Cehoslovaciei în august '68. A fost ultimul meu proiect de transmisie în "direct" cu interviuri etc., înainte de a fi dată afară pentru "cosmopolitism" şi, cred, lipsă de vigilenţă (alesesem textul lui Naghiu, ce imprudenţă ideologică!, spectacolul a fost interzis şi Valeriu tras de urechi, dar nu aşa de tare ca Lucian Pintilie, care mai avea şi păcatul cu Reconstituirea; ca să nu mai vorbim că Revizorul viza forme ale puterii megalomane băştinaşe şi nu invazia Cehoslovaciei, şi strîngerea chingii intelectualilor).
Mai caut în rafturile din capul meu cele zece piese, printre care aş clasa, ex aequo, Iertarea şi Aceşti îngeri trişti ai lui D.R. Popescu. O să rîdeţi, dar în epocă, Puterea şi adevărul de Titus Popovici avea un avant-goût de gorbaciovism! Şi să ştiţi că anumite piese de "bulevard socialist" ale camaradului Baranga, citite cum trebuie, nu erau prost scrise. De exemplu, Opinia publică. Bineînţeles, ambigue, făcînd pe şopîrla cu două spinări. Dar să ne gîndim nu mai departe la Constituţia stalinistă care, în demagogia ei radioasă, promitea toate drepturile din lume, iar ce era în realitate cînd întorceai căptuşeala, era altă vorbă. Dar piesele lui Baranga aveau un dublu joc, pe de o parte, amuzau un public, care credea că băşcălia sapă temelia, dar în margini foarte tolerabile, pe de altă parte, flata Puterea dîndu-i impresia că tolerează mici adevăruri şi conferindu-i un certificat de fals liberalism. Demagogia are două feţe, să ştim s-o întoarcem pe dos.
În teza mea, de mult scrisă, ca o ultimă răfuială cu un regim pe care-l lăsasem în urmă şi voiam să-l uit, mă aplicam să explic de ce perioada de "relativ dezgheţ", de după 1965, era un pact de dupes. Cît despre camaradul Baranga, să nu uităm că a avut şi el un mic scandal şi o piesă aproape interzisă, Siciliana, destul de nevinovată, cu tineri cam fără morală socialistă, şi unde a şocat replica "Domnule, că tovarăşe nu pot să-ţi spun"!
A plus,
Mirella
Dragă Mirella,
Draga Iulia,
M-am tot gîndit cum am căzut eu ieri în păcatul prejudecăţii şi am spus că mi se pare compromisă dramaturgia acelor ani tulburi. Vin să mă explic, după toate argumentele voastre: nu neg că s-ar putea găsi piese care să mai fie şi azi valabile, dar spuneam că "dramaturgia" ca întreg e compromisă şi cred că pot argumenta asta în continuare (nu de dragul de a avea dreptate, ci fiindcă mi s-au clarificat raţiunile pentru care...).
Mesajul Mirellei m-a lămurit şi mai mult: dacă ar fi să se monteze azi aceste piese, ele ar trebui recitite printr-un cu totul alt filtru, unul contemporan, în care toate aluziile şi şopîrlele şi-ar pierde semnificaţia. Mă tem că noi le citim acum avînd în minte contextul în care ele au fost scrise şi acordîndu-le, de aceea, circumstanţe atenuante (gen "Wow, ce curaj aveau să scrie asta atunci!"), ceea ce un public de azi, în bună parte necunoscător al respectivului context, n-ar putea face nici dacă ar vrea.
Prin urmare, de-asta mi se pare mai sănătos să se scrie piese azi despre vremurile de atunci. Şi din acest punct de vedere mi se pare că dramaturgii de atunci au fost, din păcate, îngropaţi de contextul politic în care erau prinşi... unii fără vină, alţii colaborînd direct sau indirect cu regimul (chiar şi cei talentaţi).
În acelaşi timp (asta e doar o părere), sînt curioasă ce ar spune un tînăr regizor după ce ar citi aceste piese. Poate lor le-ar spune altceva, poate că, dacă i-ar interesa, ar reuşi să le "cureţe" de molozul epocii şi ar reda numai nucleul valabil. Habar n-am.. dar merită încercat.
Cam asta...
Cristina
Dragă Cristina,
Ce spui e ca şi cum ai zice că toată literatura prusacă de sub Bismarck ar fi compromisă înainte să apuce careva s-o citească. Sau: Moartea lui Danton nu trebuie citită cu un alt filtru, contemporan? Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, nu tot aşa? Şi, la urma urmei, ce anume scuteşte publicul să ştie cum era viaţa acum 20 de ani, da' nu-l exclude de la a afla cum era pe vremea lui Molière?
Iulia
Iulia,
Revin, probabil n-am fost clară: nu neg că sînt piese care rămîn valabile, rămîne de văzut cîte şi care, după o cercetare mai laborioasă decît săpăturile în propria memorie înşelătoare (depinde cînd le-am citit sau cînd le-am văzut montate, în ce context etc.).
Da, la un moment dat vom putea da cu siguranţă unul-două exemple, cum faci tu în mesajul anterior, la capitolul "piese care au supravieţuit regimului comunist" (eu nu sînt aşa de optimistă ca Miruna, dar nici nu am citit la fel de multe ca ea) şi chiar sper să fie aşa. Dar nu poţi ignora că pattern-ul epocii - acel joc de aluzii şi şopîrlele de care vorbea Mirella, adînc înfipte în scriitura vremii - nu mai are sens azi. Repet, numai experimentul viu ne poate convinge aici, argumente teoretice/istorice putem da pînă mîine, şi pro, şi contra.
Cristina
Dragă Cristina,
Am impresia că supoziţia implicită de la care pleci tu este că în comunism s-a scris prost şi că temele tratate de dramaturgia de atunci nu depăşeau contextul. Pentru că, în lipsa acestei supoziţii, ar trebui să-ţi aplici raţionamentul şi Divinei Comedii, plină de aluzii politice contextuale care azi sînt de neînţeles, ceea ce nu pare să diminueze valoarea operei, şi Scrisorii pierdute, de exemplu, care pare să stîrnească în continuare măcar rîsul, indiferent că publicul de azi nu ştie că e vorba despre liberalii de atunci şi nici nu ştie care era problema spinoasă atît de dezbătută, amendamentul la Constituţie etc. Iar exemplele se pot înmulţi, pentru fiecare epocă.
Or, eu cred că există texte care depăşesc contextul şi sînt bine scrise. Chiar cele foarte contextuale, dacă sînt bine scrise, se pot adapta şi juca. Vezi, de exemplu, felul în care Hausvater a adaptat ...au pus cătuşe florilor.
Enfin, totul e de demonstrat pe text. Şi pe scenă.
Liviu Ornea
Eu tot cred că vorbim despre lucruri diferite. Argumentele astea nu sînt în favoarea unor piese, ci în favoarea ideii. Dacă tu crezi că totul e compromis, atunci nu merită încercarea de a vedea ce-ar supravieţui. Pe urmă, mă repet, memoria înşelătoare e chiar criteriul în acest caz: pe mine mă interesează amprenta mentală (în cazul celor tineri, absenţa unei asemenea amprente e şi ea un semn: trăim într-un context al dramaturgiei fast-food, în care nici chiar cei care se ocupă cu analiza prezentului nu sînt prea siguri cărui trecut îl opun). Nici o dramaturgie, nici cea scrisă aici-acum, nu e salvabilă integral zilei de mîine. Dac-o să-mi răspunzi că textul de teatru e doar un scenariu pentru unul sau două spectacole şi că nu poate trăi mai mult de un an, zău că mă apucă plînsul. Pentru că, postdramatic vorbind, o piesă de teatru e un "document" de mentalitate socială, care, abordat aşa, are o multitudine de feţe reconfigurabile spectacular la infinit.
Ba chiar, dacă întind coarda în mod postdramatic, am o întreagă teorie (care se pupă cu practica nu românească) legată de faptul că TOATĂ dramaturgia predecembristă, începînd cu cele mai comuniste texte, poate da naştere unei spectacologii dintre cele mai interesante. Poate de aici ar fi bine de început o discuţie interdisciplinară.
Iaca ce productivi sîntem pe internet...
Iulia
Iulia,
Cu asta nu pot să te contrazic, din moment ce şi cartea de telefon poate deveni spectacol... de ce nu şi dramaturgia antedecembristă în integralitatea ei?? Nu, nu vreau să te apuce plînsul, şi eu cred că piesa rămîne (cînd merită să rămînă) şi dincolo de spectacol, pentru a fi reinterpretată într-o altă epocă. Doar că, din cauza epocii de care vorbim şi a particularităţilor ei, cred că incidenţa va fi mult mai mică pentru această perioadă, asta e tot... Sper că am spus-o astfel încît să te tulbur cît mai puţin.
Cu bine,
Cristina
Dragă Cristina,
Cred că noi credităm excesiv forţa contextului politic, iar uneori, la fel cum şopîrlele cu două spinări erau în mintea spectatorului român, nu în textul lui Shakespeare, mărcile pactului cu sistemul sau ale sfidării lui sînt acum, adeseori, mai mult în privirea noastră decît în textul antedecembrist... Il faut lire, il faut faire lire... Haideţi să alegem ce-ar putea merita...
I.
Draga Liviu, Draga Iulia,
Eu dau înapoi în dezbaterea asta, care oricum e mult prea teoretică în absenţa exemplelor scenice, cum zice Liviu. Credeţi-mă, tare aş vrea eu să găsim vreo Divina Comedie sau Moartea lui Danton printre piesele scrise în comunism, sau măcar o Ascensiune a lui Arturo Ui..., dar daţi-mi voie să mă îndoiesc în continuare. Oricum, promit să urmăresc atent - şi deschis, fără prejudecăţi - orice top, comentariu sau spectacol pe această temă. Sînt capabilă să recunosc cînd greşesc (de cele mai multe ori...).
Cristina
Am lipsit cîteva ore... la ore. Nu mai vreau să insist, cred că deja lucrurile au avansat şi sînt de aşteptat răspunsurile voastre şi ale altora referitoare la cele zece (sau mai multe) alegeri. Dar nu mă pot împiedica să zic că structura dramatică, situaţiile şi calitatea replicii rămîn în picioare o perioadă mai lungă, în vreme ce referinţele conotate, sau chiar denotate aluziv, se contextualizează diferit de la moment la moment. Alegerile pe care vi le-am propus (cel puţin în primele zece, dar şi multe dintre celelalte 14) cred că trec, structural, peste referinţa conotată alegoric sau aluzic.
În aceasta ordine de idei, piesele lui Shakespeare sînt îndesate de referinţe, ca şi de aluzii pe care mai nimeni (cu excepţia rafinaţilor shakespearologi) nu le mai poate pricepe. Din Hamlet se ignoră sau chiar se scot hălci întregi din pricina asta: de exemplu, bătălia de pe marea îngheţată, la nivel de referinţă contextuală, ori jocul mănăstire-bordel, la nivel de trimitere conotativă.
Cu titlu de exemplu, eu încep cursul de analiză de anul I teatrologie cu Aceşti nebuni făţarnici, de vreo patru ani încoace. Iar efectul e, la puştimea de 19 ani, devastator. Se bucură, rîd, aplaudă la replică, se aruncă frenetic să analizeze. Din pricina asta, unele replici au (re)devenit folclor intern: "Mie nu-mi pasă de eternitate, eternitatea îşi vede de treburile ei!", "Dacă toţi oamenii ar fi frumoşi, nici războaie n-ar mai fi!", "Vreau să-mi rămînă mie toate femeile, toate garsonierele!", "La ce bun să te culci cu o femeie frumoasă dacă nu moare nimeni de invidie?" etc... Iar experimentul se poate face şi cu alte texte, sînt sigură, de exemplu, Iona sau Răceala sau Matca ar ţine perfect şi ar produce chiar încîntare...
Gata, cred că v-am plictisit destul, nu mai revin cu argumente, e cazul să vedem ce iese din anchetă.
Miruna
Dragi colegi,
N-am avut acces la internet cîteva zile şi poate că intervenţia mea pare uşor anacronică. Am urmărit discuţiile de pînă acum şi mă bucur foarte mult că, în sfîrşit, comunicăm. Cît priveşte dramaturgia românească, mărturisesc că sînt, în mare, de acord cu Cristina. Aş vrea să spun doar un lucru: aceste texte sînt atît de legate de epoca în care au fost scrise, încît, înainte de relectura lor, avem nevoie de o înţelegere cît mai profundă (a nu se înţelege demitizantă) a contextului şi a teatrului (în ansamblul său) din perioada comunistă. Dacă despre literatura română din perioada comunistă s-a scris atît de mult, despre teatru s-a scris extrem de puţin. Şi cine trăieşte cu impresia că aceste lucruri s-au spus deja, se înşeală.
De aceea, cred că argumentul d-lui Ornea legat de Shakespeare şi Caragiale nu ţine în acest caz. Există o diferenţă majoră între texte care vorbesc despre lumea din jur şi texte care sînt forţate să vorbească despre lumea din jur. Vă recomand în acest sens o scrisoare adresată de un grup de muncitori harnici unui grup de dramaturgi la fel de harnici (Baranga, Everac ş.a.). Scrisoarea a apărut în revista Teatrul (în 1959, cred) şi a fost urmată în numărul următor de răspunsul autorilor. Muncitorii solicitau un lucru foarte clar: scrieţi şi despre lumea noastră, despre noi, cei care muncim în uzine. Răspunsul dramaturgilor a venit cît se poate de prompt: da, o să scriem.
P.S.: Ca un contrapunct la cele spuse de doamna Runcan referitor la dramaturgia lui Mazilu, acum doi ani, am asistat din întîmplare, la un curs de actorie unde s-a făcut o lectură pe piesa lui Mazilu, Proştii sub clar de lună. Studenţii citiseră piesa acasă şi se distraseră copios. Lectura de la şcoală a fost însă un dezastru. Studenţii s-au plictisit repede şi nimeni nu mai avea chef de Mazilu. Pînă la urma, s-au hotărît să caute o piesă străină. N-aş vrea să trag nici o concluzie de aici. Aş vrea doar să spun că-i înţeleg foarte bine pe regizorii care nu se ating de texte româneşti. Responsabilitatea regizorului nu e aceea de resuscitare a dramaturgiei naţionale. Şi, în general, de ce trebuie să vedem în regizor un fel de interpret de texte, un funcţionar umil şi slugarnic care străjuie la porţile Marilor Texte? Mă întreb şi eu, la 100 de ani după Gordon Craig. Iertaţi-mi pedanteria, dar trebuia să invoc şi un nume mare...
Ionuţ Sociu
Cînd spunem REGIZOR, rostim tot timpul un concept scris cu verzale (mă rog, cu litere mari, eventual în bold). Ca atare, fireşte, dintr-o asemenea perspectivă (de care eu sînt foarte, foarte obosită), nu există decît creatori de capodopere, îndeobşte "en auteur". Restul e meserie şi, deci, nu "se pune"...
Eu nu am nimic cu "auteurii" din regia teatrală, exceptînd situaţiile cînd e evident că... n-au nici o meserie. De la Craig sau de la alţii, au toată libertatea şi, vorba lui Mihai Sorbul, "tot libertinajul". Problema e cu teatrul, iar eu cred că, dramatic sau postdramatic, teatrul o are de foarte multe ori cu piesa, cu... literatura dramatică. "Auteurii" regizorali sînt excepţia, nu regula.
Nu cred că-i obligă nimeni pe regizori să facă nimic, cîtă vreme sînt răspunzători pentru ceea ce fac. Nu TREBUIE să pună piese, pot să repare şi motoare. Sau să gătească. Uneori ar fi chiar mai sănătos, şi pentru ei, şi pentru noi.
Că nu s-a scris cuviincios şi suficient de consistent despre literatura dramatică de pînă la 1989, asta e foarte, foarte adevărat. Dar nu mi se pare nici pe departe un argument să nu o citim, sau să o tratăm în bloc drept inexistentă. Ba dimpotrivă. Desigur, poate ar fi mai simplu să recunoaştem că pe unii dintre noi nu ne interesează literatura dramatică autohtonă decît să-l înviem pe Craig; care doarme foarte liniştit şi plin de onoruri. Pe mine mă interesează, deci mi se pare interesantă propunerea Iuliei. Sper ca şi pe alţii să-i intereseze şi mai sper - chiar dacă nu e cîmpul meu de preocupări directe - să se revigoreze cercetarea critică, istorică şi comparatistă, şi în cîmpul teatral. "Revigoreze" e, recunosc, un eufemism. Altminteri nimeni nu e obligat la nimic.
Miruna
Stimată doamnă Runcan,
Poate nu m-am exprimat eu foarte clar, dar n-am spus sub nici o formă că dramaturgia românească n-ar trebui citită şi ar trebui tratată ca inexistentă. Singurul lucru pe care l-am spus este acela că înainte de orice recitire e nevoie de contextualizare, o revizitare a trecutului teatral sub toate aspectele lui. E un gest profilactic care nu exclude lectura pieselor de teatru, ci, dimpotrivă, îl implică în cel mai înalt grad. În al doilea rînd, eu n-am spus şi nici n-am dat de înţeles că propunerea Iuliei nu e binevenită. [...] Problema mea este însă aceea a criteriilor cu care operăm şi a riscului supralicitării unor piese mediocre.
P.S.: Eugen Negrici a cîştigat aseară premiul României literare cu cartea Iluziile literaturii române. Oare cînd vom avea şi cine va scrie o carte cu titlul Iluziile teatrului românesc?
Toate cele bune,
Ionuţ
Dragă Ionuţ,
Am avut ieri un moment de rîs nebun. Stăteam eu şi mă uitam la un afiş cu un spectacol pe un text al lui Mazilu şi dintr-odată mi l-am imaginat copil, cu doi securişti, trei activişti şi patru reprezentanţi ai proletariatului strîngîndu-l de gît şi dîndu-i palme, în timp ce-l "forţează": "Tu trebuie să te faci dramaturg cînd vei fi mare şi să scrii despre clasa muncitoare!".
Bun, asta ţine de anecdotica imaginaţiei mele (deşi, cum zice Radu Penciulescu, apud Mirella, "să nu glumim cu lupta de clasă"), dar substratul ar fi că ideea strîngerii cu menghina a artiştilor sub comunism e un pic supraevaluată. Exemplul pe care-l dai tu tocmai asta demonstrează: muncitorilor li se cerea să scrie scrisori către artişti, iar artiştii citeau pe diagonală şi dădeau din cap că "da, da". Tu consideri că în asemenea răspunsuri limbajul avea o funcţie performativă, că "da, da"-ul era un "promit" care angaja o acţiune. Nu angaja nimic. Dramaturgii scriau despre fabrici şi uzine, adeseori, din aceleaşi motive pentru care astăzi se scrie de zor despre traficul de carne vie şi capitalismul hrăpăreţ: pentru că asta se vinde(a) bine.
Cît despre starea jalnică a feluritelor lucruri, chestiunea stă aşa: pendularea ciclotimică între plîngerea la apa Vavilonului (totu-i prost, eventual a fost şi-n mod sigur va fi) şi elanul paseist-naţionalist (da' Ciulei, dom'le, da' Esrig etc., ce vremuri erau, teatrul românesc urca pe cele mai înalte culmi ale artei mondiale), care domină discursul teatral românesc, mi se pare total neconstructivă şi bazată aproape exclusiv pe impresii. La fel şi obsesia ierarhizărilor, a "valorii", a "capodoperei", setea noastră de absolut teatral.
Cred că discuţiile şi cercetarea performativă, punerea în circulaţie a temelor şi ideilor pot naşte şi criterii, şi ceva miez argumentat. Fără "veto"...
Iulia
Dragi colegi, am citit dintr-o sorbire, adică deodată, toate mesajele postate pînă acum şi mă bucur foarte mult că putem dialoga aşa cum n-am făcut-o niciodată, nici măcar la "şedinţele" anume menite pentru asta, recte colocviile critice de pe unde vor fi fost ele. Sper să reuşim să evităm exploziile umorale - sînt membru într-un alt astfel de forum, unde periodic, după tăceri lungi, apar scandaluri cu limbaj tare şi ameninţări brutale.
Ei, dar dincolo de aste două observaţii, trebuie să recunosc că-mi place forumul nostru şi temele deschise pînă acum. Din păcate, n-am reuşit să văd lista Mirunei Runcan, nedescoperind nimic ataşat mesajului ei. Poate că "nu m-am priceput" eu, o să mă mai uit o dată.
Cît despre tema deja abordată, părerea mea de fan al literaturii dramatice româneşti, de ieri şi de azi, este că avem piese căcălău, numa' să fie cine să le citească, pentru că, din păcate, cvasiconvingerea mea este că regizorii habar n-au - cei mai mulţi - să citească. Fie fiindcă sînt narcisişti, aşadar "văd" într-un text doar ce le place, iar numărul textelor "de selectat" scade astfel, fie pentru că, pur şi simplu, nu mai au referentul cultural pentru a decripta vizual un cod.
E adevărat, şi dramaturgia românească dintre marele război şi mica năuceala din decembrie păcătuieşte ca întreaga literatură autohtonă, prin hipermetaforizare, exces eseistic, "abisalitate" şi altele asemenea.
Totuşi, se pot alege multe texte bune şi tentante scenic, mai mult de zece cu siguranţă, doar să fie cine să le citească.
Ca să scurtez mesajul, căci o să revin, încerc şi eu o listă, cu ierarhie aleatorie, de bună seamă, şi mai vorbim.
Din Horia Lovinescu propun mai degrabă Paradisul decît Jocul vieţii... În Paradisul apare un orizont tehnicist-absurd-ludic foarte înscenabil, pe care se poate miza şi azi. Piesa e depăşită... tehnologic, evident, dar rămîne o parabolă a unui sistem abuziv - nu neapărat capitalismul, cum cerea partidul, ci chiar comunismul, pentru că ambiguitatea autorului dă piesei o dimensiune de text anti-, dimensiune care, evident, nu ne mai interesează azi.
Sorescu - Iona, Răceala, A treia ţeapă - fără alte explicaţii.
Toate piesele lui Gellu Naum.
Chiţimia lui Băieşu.
O sărbătoare princiară de Mazilu - text atipic la el şi mai pe placul meu decît restul.
Şcoala ludică de Groşan, care face deliciul trupelor studenţeşti de teatru "amator".
Ei, ar mai fi destule, dar mă trădează şi memoria, şi ora. Deja sînt zece texte, de mai puţini autori, e adevărat, şi mai e loc, cu siguranţă.
La bună întrevedere,
Claudiu Groza
Dragă Iulia,
După ce mi-am prins urechile cu tehnica asta (invitaţia pentru grup era hide, oi fi activat eu cine ştie ce comandă), iată că, în sfîrşit, am reuşit să mă "conectez". Sper că ceea ce scriu acum o să-ţi parvină.
În privinţa temei de dezbatere, eu sînt adepta ideii de continuitate în proiect, în orice proiect, pentru că a rade necondiţionat tot ce s-a făcut înainte de un anumit reper, şi acum vorbesc la modul cel mai general cu putinţă, nu e deloc constructiv. Ar însemna să porneşti mereu de la zero, să fii, într-un fel, agentul blestemului lui Manole (meşterul din legenda, nu Marius). Aşa cred că e benefic să procedăm şi în privinţa textelor dramatice scrise în perioada comunistă: să le readucem în atenţie pe acelea care au reuşit să supravieţuiască valoric (literar şi teatral). De fapt, deja unele dintre ele au şi fost montate după '90 (de exemplu, piesele lui Gellu Naum - Insula de către Nicki Scarlat şi Poate Eleonora de către Al. Tocilescu; Mazilu, Baranga au fost "revizitaţi" de regizori care s-au simţit inspiraţi de anumite piese şi le-au adus la rampă). "Readucerea în atenţie" de care vorbesc nu înseamnă decît gesturi precum acesta, de a ne reaminti de existenţa lor, de a le reciti, de a discuta despre ele, de a le transforma în subiecte de cercetare (de studii aprofundate, doctorale etc). De exemplu, una dintre studentele mele a decis să-şi facă lucrarea de licenţă pe tema "literaturii dramatice angajate", care e reversul a ceea ce analizăm noi acum.
Discuţiile sînt bune, pentru că atrag atenţia asupra unor probleme esenţiale, pot deveni puncte de plecare. Dar valorificarea a tot ceea ce poate fi curăţat de balastul ideologic comunist ar trebui dusă mai departe. Adică, de exemplu, s-ar putea lucra la o antologie cu un asemenea sumar, pe care o editură interesată să o publice. Or, s-ar putea găsi un teatru, chiar dintre cele Naţionale, care să antameze o suită de puneri în scenă cu cîteva dintre aceste texte, pe parcursul mai multor stagiuni. Ar putea scoate la "licitaţie artistică" textele, provocîndu-i pe regizorii interesaţi să aleagă. O asemenea direcţie repertorială s-ar plia foarte bine pe misiunea lor de instituţii de rang naţional. Extrem de interesante ar fi reacţiile publicului. S-ar putea face sondaje printre spectatorii de diferite categorii, pentru a vedea cum rezonează lumea la piese avizate de cenzura comunistă.
Nu mai puţin generoase de urmărit sînt mecanismele la care dramaturgii apelau pentru a păcăli cenzura, pentru a trece de aprobările necesare tipăririi şi reprezentării scenice. De-a lungul jumătăţii de secol de comunism, cenzura a "evoluat" şi ea şi, dacă nu ar fi triste, deciziile ei aberante ar fi de-a dreptul comice! De exemplu, în anii sovietizării, pînă şi cărţile de telefon trebuiau avizate; manualele editate înainte de 1945, chiar cele de ştiinţe exacte, chimie, aritmetica, erau considerate "periculoase" din punct de vedere ideologic; iar unele melodii populare în care apărea atît de cunoscuta "frunză verde" erau trecute la index! Între cenzorii din ţară se organizau "întreceri socialiste" pentru dezvăluirea "duşmanilor de clasă", iar printre intelectuali şi artişti s-au găsit mulţi oportunişti care să toarne detalii reale ori inventate, pornind de la care oameni nevinovaţi erau aruncaţi la ocnă ori trimişi la canal. E incredibil cum arăta o "zi de muncă" într-un teatru în anii aceia: se începea cu citirea ziarului Scînteia (absenţele nu erau o alternativă), se făceau ore de învăţămînt politic şi se puneau note, iar în zilele de relaş se studiau limba rusă şi învăţăturile lui Stalin! Perioadele de "liberalizare" ideologică au fost cele mai productive, iar cu timpul, creatorii au învăţat lecţia cenzurii: ştiau ce anume trebuie evitat. Era un soi de autocenzură, apoi, pentru avizare, se mai şi "negocia" cu cenzorii.
M-am îndepărtat puţin de chestiunea în discuţie, aşa că revin. Din punctul meu de vedere, recuperarea acestor texte, printr-un program coerent, pus la punct, care să urmărească nişte coordonate prestabilite, limpezi, ar fi o operaţiune semnificativă. Mai ales că dramaturgia de sertar şi samizdatul nu au fost, la noi, foarte consistent reprezentate. Iar în paralel am putea, de ce nu?, gîndi o operaţiune de amendare sau chiar de "condamnare publică" a literaturii dramatice infestate ideologic.
Oltiţa Cîntec
Hop şi eu! Am tot citit şi am amînat intervenţia pentru momentul cînd o să am timp. Nu o să am într-un viitor previzibil, aşa că acum, în grabă, despre o temă care-mi stă la inimă: nu cred că noua dramaturgie poate evolua normal în afara cunoaşterii celei vechi. Pentru că autorii şi piesele celor cinci decenii sînt consideraţi compromişi fără a fi citiţi. Iar cînd sînt citiţi, unghiul de atac nu este cel al teatrului, ci al unor criterii ideologice străine scenei, cum a fost cartea lui Şiulea (Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România, editura Compania, n.I.P.).
Din toată dramaturgia conformistă, ba uneori greţoasă a omului nou, el găseşte că reprezentativi pentru compromisul cu puterea sînt Sorescu, Solomon şi Mazilu. Dacă am înţeles eu bine proiectul lui Mihoc / Cristian Theodor Popescu, ei vor să pună Anii negrii de Moraru şi Baranga într-o cheie comică. Cred că sînt gloanţe irosite: vor fi necesare prea multe note de subsol pentru a clarifica ce e comic şi ce tragic într-un asemenea demers. Dar poate se va vedea că tipul de clişeu folosit în Complexul România are rădăcini vechi. Se pot găsi una sau zece (nu numărul are importanţă) piese care să dea seama despre viaţa sufletului omenesc în vremea aceea. Ce altceva este Omul recent al lui Patapievici decît Gogu al lui Mazilu? Şi dacă studenţii se plictisesc nu înseamnă decît că unii (asta cu unii îmi vine tot de pe atunci) au pierdut obişnuinţa de a percepe idei şi conflicte cînd nu sînt cîntate în ritmul formaţiilor muzicale recente. Comunismul a creat situaţii limită cînd omul era obligat să aleagă între o poziţie acceptabilă moral şi cea de ticălos. Şi s-a scris despre asta. Uneori bine. Acum se face această alegere pe îndelete, în condiţii de relativă libertate. Dar teatrul tot despre astfel de opţiuni ar trebui să fie.
Lena (Magdalena Boiangiu)