Întrebarea: "De ce sunt proaste sequels-urile?" a devenit un loc comun - dacă nu de când e filmul film, cel puţin în ultimii ani, când boala s-a cronicizat. N-o să încercăm să-i dăm de capăt tocmai acum, cu atât mai mult cu cât e clar că vorbim la pereţi: avem, n-avem dreptate, şi le distrug băieţii într-o veselie continuă. Aşa că, acordându-i şi aceste pelicule infimul spaţiu pe care-l merită o discuţie pe marginea ei, putem măcar analiza un caz oarecare de a continua prost o franciză care începuse, dacă nu grozav, barem în barem.
Primul Transporter, cel din 2002, (regia: Corey Yuen) era formulaic pân-la Dumnezeu, dar corect: eterna poveste a durului devenit liber-profesionist, care primeşte comenzi grele şi le îndeplineşte fără discuţie, întocmai şi la timp, aplicând cu sfinţenie un set de reguli: să nu schimbe misiunea (că doar n-o fi chiar atât de fraier!), să nu se uite în pachet, să nu afle / dea nume, să nu aia, să nu ailaltă. EVIDENT, nu trece mult, şi vajnicul nostru curier special calcă pe bec (de voie, de nevoie, sau pur şi simplu de bou), şi-atunci să te ţii belea. Aşa se construieşte un film ieftin şi comod care să-ţi ridice nivelul de adrenalină pentru o oră jumate şi două minute fix. Fix, nu mai mult, căci numai ce-ai ieşit din sală, îţi revine la normal şi revenit rămâne - cel puţin până la Transporter II, (2005, regia: Louis Leterrier - ăla cu The Incredible Hulk-ul de anul trecut), când totul se reia... aidoma, adică rău (fiindcă o franciză care nu merge înainte, va să zică că stă pe loc... ba chiar, dă îndărăt!). Iar când vine anul de graţie 2009, cu Transporter III, şi din nou se repetă aceleaşi şi aceleaşi treburi, filmuleţul nici nu se mai poate numi "previzibil", ci de-a dreptul tâmpit.
Ca să nu atentez la voluptăţile celor ce-şi imaginează, totuşi, că de fapt nu ştiu încă de la-nceput tot ce-o să se întâmple şi cum o să se termine, voi evita orice spoilere, scurtând necesarmente demonstraţia, pentru a trece direct la concluzii.
Să începem cu concluziile de bine, fiindcă-s clare şi puţine. Datele de bază ale povestirii (pornind de la şantajul cu ministrul ucrainean al mediului) sunt de actualitate, semnificative, şi angrenate într-o bază dramaturgică decentă (explicabil, din moment ce tatăl francizei e Luc Besson, care mai demult chiar ştia să facă filme). Mai departe, trucul cu brăţările explozive funcţionează acceptabil, prilejuind un sistem de handicapuri articulate coerent şi dătătoare de tensiuni momentane. Fluxul epic are ritm, ba chiar reuşeşte pe alocuri să sugereze şi o oarecare intenţie de suspense. Secvenţele de super-acţiune sunt civilizate: inventive, trăsnite, neverosimile nici de frică - în special goana cu bicicleta prin clădire, salvarea de pe fundul lacului, sau cele două cascadorii cu maşina şi trenul.
Mai puţin bine e că elementele constitutive ale scenariului (Besson şi Robert Mark Kamen), deşi avuseseră premise de pornire generoase, se îngrămădesc haotic, confuz şi pueril. În prima jumătate de oră, nu înţelegem nimic - şi nu în sens misterios, ambiguu, incitant, ci pur şi simplu pentru că modul de lansare a acţiunii e neclar şi stângaci: în loc să capteze spectatorul, îl frustrează şi-l decuplează. (Ulterior, povestea se va clarifica nu pe calea unui proces logic desfăşurat gradual, cum dictează regulile genului, ci strict prin explicaţii didactice, repetate insistent.
Dacă în primele două filme eroul îşi încălca propriile reguli (să nu, să nu...) silit de împrejurări, aici o face pur şi simplu ca să fie el mai cu moţ - citeşte: fiindcă de-aia-s reguli, ca să fie încălcate! Pur şi simplu nesocoteşte înţelegerea cu contractorul, îl sfidează ca un nesimţit (de parcă nu de la ăla şi alţii ca el ar avea el bănuţi de vilă pe Rue de Falaise în Marsilia!) şi nu se lasă până nu compromite singur toată misiunea, de să rămână-n urma lui o dâră cât mai groasă de cadavre - c-aşa-i în tenis! Şi nu numai atât - dar pe toate planurile, şi-n zona bandiţilor, şi-n sectorul poliţiei, şi peste tot, neveridicitatea şi lipsa de logică a tuturor deciziilor şi acţiunilor sunt la ele acasă.
Pentru a nu trăda principiul: "Doamne, o asemenea tâmpenie nu se poate! / Ba se poate!", Besson şi Kamen trântesc de la jumătate încolo un cârnat de love-story plin de soia, junk şi de E-uri, dar umflat cu pompa cât încape, filmat mai penibil decât la Mircea Mureşan şi uns cu o partitură muzicală insuportabil de prost compusă (Alexandre Azaria) şi greţos de pleonastic lipită pe imagine.
Regia îi aparţine unui anume Olivier Megaton (nu Megatron, că ăla-i al lui Marian Crişan - deşi diferenţa nu prea se observă; Olivier şi-a zis "Megaton" fiindcă s-a născut în 6 august 1965, la două decenii fix după Hiroshima). Băiatul ăsta are simţ narativ şi vizual, compune bine secvenţele de acţiune, însă pare să-i lipsească total inteligenţa cinematografică. Prima boacănă o face chiar la început, cu montajul alternativ dintre urmărirea automobilistică pe străduţele Marsiliei şi lupta celor doi pescari cu peştele care a muşcat: ceea ce începuse printr-o ingenioasă tăietură de montaj, creatoare de racord dinamic, devine imediat un exerciţiu de stil în sine, inutil şi cicălitor - iar sub semnul acestui formalism redundant, în tuşe de o grosime grosolană, va sta toată concepţia stilistică a filmului. Mediocritatea intelectuală a lui Megaton se relevă şi din lipsa flagrantă a celui mai modest dram de umor - ingredient esenţial al oricăror reţete de acest gen. Trăsnăile lui Frank Martin par tot timpul să se ia cât se poate de în serios, lipsite şi de wink-rile lui Hitchcock, şi de discretele aranjări de cravată ale lui James Bond, şi de ironia subtilă din fermecătorul Wanted al lui Bekmambetov - de parc-ar fi comisarul Moldovan, de la Revanşa pân-la "15" şi mai departe, că tot îi place lui să sară de pe poduri pe trenuri în mers. Martin o face şi el, cu maşină cu tot - şi, la fel ca Nicolaescu, vrea să-l credem!
Drept pentru care, nici nu mai avem de ce ne mira că Jason Statham, un actor altminteri deloc de lepădat, devine aici cam la fel de expresiv ca un mort proptit de-a-mpicioarelea şi plimbat cu căruciorul. Omul are o fizionomie stranie şi dezagreabilă, care poate fi un excelent asset, când ştii să i-o speculezi (ca în Death Race, un blockbuster cât se poate de cinstit), dar în lipsa unui fundament solid al personajului, devine mai enervantă decât a acelui zombi cretin încropit din Tim Olyphant în Hitman - nu că filmul, în ansamblul lui, ar fi mult mai breaz, da' totuşi...!
19-20 ianuarie, 2009
Bucureşti, România