Filmul de Piatră 2009 a beneficiat de o selecţie foarte bună la două mîini: criticul de film Mihai Fulger şi Andrei Dăscălescu, autorul unui documentar foarte bun, Constantin şi Elena. Cred că premiile reprezintă un contur al unui festival şi nimic mai mult, oricît de inspirate ar fi alegerile, şi în cazul de faţă au fost, însă fără acest contur nu s-ar crea, chiar şi din contradicţii, premisele unei personalităţi, iar filmul Festivalul de Piatră are o personalitate puternică. Filmele selecţionate au întrunit mai multe criterii în acelaşi timp, chiar dacă s-au evidenţiat printr-unul sau cel mult două.
Un scurtmetraj de excepţie, O ţigară aprinsă, al lui Andrei Dan Stăruială (cel mai bun film de ficţiune şi cel mai bun montaj), ca şi O zi bună de plajă al lui Bogdan Mustaţă de care mi-a amintit, nu reprezintă decît un decupaj care adună în el o tensiune enormă, fără a o elibera cîtuşi de puţin. Un accident de maşină pe care-l putem bănui mortal, neasumarea unei responsabilităţi, retragerea într-o culpabilitate care nu se va sfîrşi cu ştergerea urmelor şi o ţigară aprinsă care nu ajută la nimic. Tensiunea este construită înainte de elementul declanşator, printr-o serie de infinitezimale, de la aruncatul în gol al undiţei la o goană nebună prin pădure a unei fete, la un cadru cu apa mîloasă a smîrcului.
Cea mai bună poveste a avut-o Sincopa lui Codin Sebastian Pop, deşi acelaşi lucru îl poţi spune fără să greşeşti şi despre Numele meu este... de Dorin Moldoveanu, care a obţinut premiul pentru cea mai bună imagine datorată operatorului Liviu Leleu, aproape ca pe un premiu de consolare. Codin Sebastian Pop joacă mai bine pe cartea ficţiunii, cu un autist al cărui mijloc unic de comunicare este muzica. Deşi cu un final şters, cu sincope, şi momente mai puţin creditabile, atuul filmului constă în capacitatea regizorului de realiza sinapsele, de a scurtcircuita ingenios traseele clasice între două puncte, de a duce personajul şi lumea lui, o lume similară celei a lui Garp, pînă la apogeul ei. Din păcate pentru donquijotistul melomaniac, există şi o vindecare facilă şi un moment fals eroizant.
Mai calculată, povestea din Numele meu este... rulează pe partitura maladivă a unui caz fără speranţă, a unei hipersensibilităţi care imprimă pînă şi momentelor climatice un fel de atonie dizolvantă. Singura parte mai slab reprezentată a festivalului a fost cea de documentar, iar opţiunea pentru Milky Way al Ivanei Maldenovic mi s-a părut singura oportună; de menţionat totuşi filmul despre Nichita Stănescu al lui Marian Baciu, un "mediumetraj" acceptat la limită, ca scurtmetraj. Într-un decor dezolant, un bătrîn şi un tînăr pasc vitele, undeva se află o groapă de gunoi, alături de deşeuri sînt aruncaţi la margine cei doi, ca şi epava unui avion ajunsă bizar în locul unde nu se întîmplă nimic.
Deşi a avut o concurenţă redutabilă în Marile speranţe al lui Alexei Gubenco sau În apă se vede invers... al lui Valeriu Căliman, Esti mese (Poveste de adormit copiii) al lui Kassay Reka a impresionat prin transpunerea inedită a poveştii lui Örkény István, în stilul poveştilor Angelei Carter, o poveste crud-absurdistă de o indicibilă magie, construită toată cu figurine de turtă dulce, realizate şi filmate apoi de regizoare. Pentru el al lui Stanca Radu (Premiul pentru cea mai bună regie) oferă, dincolo de o interpretare remarcabilă a actriţei, o mostră de teatru avangardist à la Daniil Harms sau ceva de ludic dada pe scena Cabaretului Voltaire.
La categoria "Cel mai bun film experimental" apar două filme, chiar dacă nu puse pe acelaşi plan, dintre care Dormi!, filmul debutantei Alina Manolache, elevă la un liceu din Piatra Neamţ, mi-a plăcut mai mult decît Punga la români al Mălinei Ionescu, ce-i drept mai coerent, dar previzibil în acelaşi timp. Dormi! reprezintă un excurs pasager al unei adolescente într-o lume latentă a insomniei, o lume care se deschide fie prin fereastra unei camere de bloc, fie prin cea a unui compartiment de tren către o infrarealitate.
Lungul drum spre casă al Anamariei Chinoveanu a fost evidenţiat pentru cel mai bun sunet, meritul revenindu-i lui Dan Ştefan Rucăreanu, însă filmul sare în ochi şi pentru alte calităţi.
Cred că Filmul de Piatră a reuşit, şi prin aceşti tineri, să-şi definească o personalitate puternică, un contur ferm, care-l face un festival viabil pentru viitor.