"Un scenariu inteligent este cheia de succes a filmului Crossing Dates, o dramă în format coupé care prezintă mai multe puncte de vedere, dar are dificultăţi în a demonstra de ce sunt asamblate la un loc. Cu închisoarea ca motiv central, debutanta Anca Damian împleteşte laolaltă viaţa în puşcărie şi în afara ei, subliniind dezamăgirea personajelor şi incapacitatea lor de a profita de ceea ce le oferă viaţa. Deşi cele trei ploturi nu de desfăşoară la aceeaşi intensitate, Damian vădeşte destul talent incipient pentru ca viitoarele ei eforturi să ne suscite interesul." - Jay Weissberg, Variety, iulie 2008.
Observaţiile lui Weissberg sunt cât se poate de meritorii: laudele lui la adresa unui nou debut cinematografic românesc au toate motivele să ne bucure, iar remarcele critice ale comentatorului de la Variety impun o analiză atentă a acestei opera prima, spre a înlătura cât mai eficient neîmplinirile "inerente debutului" (sintagmă enervant de prăfuită, dar peren valabilă), ca şi pe cele de conjunctură, întru valorificarea deplină a calităţilor identificate de el ca semne ale unui "budding talent". În calitate de fost coleg de generaţie al Ancăi Damian (Jurjuţ, în acele vremuri când, ca studentă la operatorie, îşi asuma şi o mare parte din regia filmelor celebrului Zouheir Sayefallah Al-Ashkar, un biet sirian "venit la studii", am motive să-i acord încredere - şi să consider soluţionabile problemele care plasează Întâlniri încrucişate doar la un onorabil nivel secund în ierarhia valorilor noastre recente (aproximativ undeva între Legături bolnăvicioase, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii sau Nuntă mută, şi Îngerul necesar sau După ea).
Rapelurile la alte filme cu structură similară sunt inevitabile şi, la drept vorbind, nu tocmai avantajoase. Dacă în E Pericoloso Sporgersi (şi, implicit, Rashomon), aveam de-a face cu o aceeaşi povestire reluată din trei perspective diferite, iar în Amores perros şi Babel era vorba, dimpotrivă, de ploturi complet distincte, pe care hazardul le asocia forţat în câte o singură poveste extrem de densă, Întâlnirile încrucişate (din titlu) rămân doar puncte de joncţiune între trei trame separate, tangente în puncte mai degrabă fortuite decât determinante. Autoarea a început prin a se inspira din două cazuri reale (al lui Mihai Dobrovolschi, căruia un fan puşcăriaş i-a adoptat numele, şi al unei directoare de P.R. a direcţiei penitenciarelor), pe lângă care a inventat şi o a treia structură dramatică, menită să închidă cercul. Scopul urmărit? Nu neapărat o idee formulată explicit, cât mai degrabă o meditaţie asupra condiţiei libertăţii: cât de liberi suntem noi, cei din afara zidurilor închisorii, şi în ce măsură se poate vorbi de o libertate sufletească, lăuntrică, a celor din interior?
În mod surprinzător - dar, în fond, perfect explicabil - primele două episoade rămân doar în parte convingătoare: insolitul situaţiei în care se pomeneşte comentatorul de radio Bogdanovici (Mimi Brănescu), când află că un deţinut îl admiră atât de mult încât i se consideră un fel de alter-ego, şi dialogul lor ciudat, de o goliciune deliberată, la vorbitor, păstrează o stare de originalitate căutată şi prea puţin semnificativă; de asemenea, povestea de dragoste dintre directoarea închisorii şi finlandezul de pe net, venit în România sub pretextul unei consfătuiri internaţionale pe tema penitenciarelor, nu duce nici ea prea departe, rămânând doar un exerciţiu în sine. E relevant că şi fostul regizor Mircea Daneliuc şi-a compromis definitiv cariera tot în urma insistenţei de a transpune pe ecran situaţii de viaţă pe care nu-l duce mintea să le convertească dramaturgic - greşeală tipică începătorilor pe care, în lipsa unei şcoli române de scenaristică (departamentul C.A.V. din U.N.A.T.C. abia învaţă să se orienteze, prin eforturile meritorii ale lui Valeriu Drăguşanu, cu ajutorul lui Tudor Voican - şi cam atât, după ce Dumitru Carabăţ s-a pensionat) nu are cine să-i înveţe cum anume se analizează şi se adaptează subiectele reale. Ca atare, filmul Ancăi Damian se înviorează şi devine cu adevărat convingător abia în treimea finală, produsă sută la sută de fantezia autoarei. Acelaşi caracter empiric al dramaturgiei române de film determină şi liniaritatea epică: povestirile urmăresc corect reperele unor acţiuni gândite meticulos, fără însă a găsi acele tipuri de articulaţii dramatice care să construiască tensiuni autentice - ca să nu mai vorbim de funcţiile conotative şi relevarea intrinsecă a sensurilor. În consecinţă, se constată un hiatus puternic marcat între linia narativă şi mijloacele regizorale prin care Anca Damian se străduieşte să-şi exprime intenţiile estetice de la baza propriului ei scenariu. Iar aici ajungem la nodul gordian al întregului film. Am convingerea că toate calităţile acestuia se revendică de la datele native ale autoarei, îmbogăţite cvasi-autotdidactic prin experienţa ei profesională de douăzeci şi cinci de ani ca operatoare (începând cu meritoriul debut Marele premiu, regia Radu Caranfil, în cadrul tripticului Autostop, 1988) - iar defectele, de la ingratitudinea anturajului formativ; mai pe şleau spus, n-a avut la dispoziţie alt profesor de regie decât... propria ei meserie de operatoare. În facultate, a beneficiat de trei profesori de imagine buni (Mircea Gherghinescu, Aurel Kostrakiewicz şi Ion Marinescu), în condiţiile în care şcoala românească de regie film era deja la pământ - şi la pământ a rămas încă două decenii şi ceva de-atunci încoace; deocamdată, "noua generaţie" (că val nu e), se defineşte abia la nivel de creaţie; să dea bunul Dumnezeu ca din Caranfil, Mungiu, Puiu, Porumboiu şi Muntean să iasă măcar doi-trei dintre profesorii după care ne plânge sufletul de-atâta amar de ani încoace, dar până atunci mai avem.
În aceste condiţii, nu e de mirare că după convertirile la regie cel puţin decente, dacă nu chiar admirabile, ale unor operatori din vechea gardă (Demian, Mărgineanu, Nicu Stan, Diaconu), am cam avut de aşteptat până la o repetare acceptabilă a fenomenului - iar Anca Damian pare să-l justifice, în sfârşit, din nou. Evident, punctul ei forte constă în capacitatea de a lucra în formatul unor imagini compuse expresiv şi îngrijit (ba chiar prea îngrijit, pe alocuri; în prima jumătate a filmului, corectitudinea exagerată glisează adesea spre sterilitate), care spre final (mai bine mai târziu decât niciodată) încep să dobândească şi stil (clarobscurul secvenţei erotice, virările de culoare ale episodului trei, etc.) Pe de altă parte, regizoarea vădeşte o certă apetenţă spre satira amară (dialogul abundă în replici tembel-convenţionale cu accente absurde, mai ales din partea gardienilor şi, ulterior, a secretarului de stat - Ion Sapdaru într-o nouă microbijuterie), ca şi spre a construi caractere: directoarea închisorii are o personalitate complexă, îmbinând seducător duritatea şi sensibilitatea, sub masca unei femei care, ajunsă la faza când semnele anilor nu mai pot fi păcălite, rămâne totuşi foarte atrăgătoare fizic - aici contribuind şi remarcabila colaborare cu Oxana Moravec; Andi Vasluianu compune şi el un personaj (Andrei) oscilant şi vulnerabil (dar, mă rog, ştim că în raport cu el orice pariu de casting e ca şi câştigat din start), în tandem cu grobianul Bică (Marius Chivu), convingător din câteva tuşe. Din păcate, se pierde în peisaj, surprinzător, Mimi Brănescu - în primul rând, pornind de la insuficienta dezvoltare a partiturii, care-i lasă personajul într-o zonă cam prea convenţională, orchestrată mai mult din situaţii decât din interpretare (de exemplu, absurdul relaţiei cu iluzoriul său doppelgänger: asemănarea există numai în mintea deţinutului şi, surprinzător, a gardianului - printr-o încercare izbutită a regizoarei de a jalona o punte supra-reală între cele două personaje). Din păcate, rămâne inconsistent un alt personaj de transmisie între poveşti, Ana (Diana Cavaliotti), atât prin convenţionalismul interpretării, cât şi întrucât la montaj s-a abandonat secvenţa care explica surprinzătoarea ei apariţie în camera de hotel a finlandezului (la rândul lui schematic şi sec, în interpretarea fără virtuţi speciale a lui Matti Ristinen) - ceea ce face ca, prin acel "salt", densitatea de coincidenţe în douăzeci şi patru de ore să depăşească marja acceptabilului. În treacăt fie zis, şi personajul Bogdanovici are de pierdut de pe urma câtorva tăieturi de montaj neinspirate, care-i fragmentează coerenţa şi-i fac prezenţa cam derutantă (în special în secvenţele din maşină; în studioul radio, dimpotrivă, erau acceptabile ca figuri de stil). De altfel, se remarcă permanent ambiţia Ancăi Damian de a experimenta, cu un curaj lăudabil şi rezultate nu o dată reuşite. Printre rateuri s-ar mai înscrie şi explicitarea cam ostentativă a ambianţelor periferice (crâmpeiele de mahala, în drum spre penitenciar... ferestrele celulelor, pline de rufe întinse la uscat... strigătele din ambianţa sonoră a închisorii), sau prelungirea anticlimactică a finalului (practic, filmul se încheie o dată cu reluarea de către Bogdanovici, în microfon, a replicii pe care am auzit-o din radioul maşinii, la sfârşitul episodului secund), iar în zona izbânzilor se impun diverse cadre compuse elaborat, expresive şi creatoare de atmosferă (intrarea lui Bogdanovici în penitenciar, de pildă), tensiunile din parcare (prima apariţie a lui Andrei), efectul-şoc al accidentului care încheie primul episod, încărcătura discretă a secvenţei erotice şi, mai ales, episodul final (frustrant de scurt), prin care regizoarea îşi dovedeşte apetenţa mai accentuată pentru soluţii dure şi dinamice, decât pentru dezvoltări în cheie introspectivă (cel puţin pe moment). O notă bună şi pentru muzica lui Pessi Levanto: pur şi simplu n-am auzit-o - calitatea supremă a unei partituri de operă sau teatru (şi, prin extrapolare, de film), cum spunea Richard Strauss. Liviu Marghidan, ca de obicei, e un director de imagine ireproşabil - iar colaborarea lui cu o regizoare provenită din acelaşi departament duce de multe ori la rezultate dintre cele mai interesante, ca în cazurile exemplificate mai sus.
Ca o concluzie, îmi îngădui să citez opinia unui confrate care mergea cu scepticismul până la a se îndoi de virtuţile regizorale intrinseci ale unei bune operatoare; cu toată obiectivitatea, mă simt justificat să-i pun sub semnul dubiului circumspecţia: dacă semnele din Întâlniri încrucişate se confirmă, cred că avem motive să aşteptăm de la Anca Damian o evoluţie pozitivă.
21 ianuarie, 2009
Bucureşti, România