Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Blasted / Şocant

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şocant / Blasted la Teatrul Arca


ianuarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul Szabó K. István surprinde de fiecare dată, fie că este vorba despre un nou spectacol ori o nouă mişcare făcută în arealul nostru teatral. Pe la începutul actualei stagiuni, surpriza a fost dublă. Pe de o parte, pentru că şi-a asumat coordonarea artistică a Teatrului ARCA. Nu a venit să revoluţioneze, ci să revigoreze şi să potenţeze linia trasată de predecesorii săi. Să reafirme, prin urmare, faptul că această instituţie este un spaţiu "al dialogului, al experimentului şi inovaţiei, un forum al noii dramaturgii, un atelier deschis unor creatori inspiraţi, autentici". În acest spirit, propune câteva programe menite să promoveze dramaturgia ultimelor decenii (PROVA), să susţină arta mişcării scenice (PUNTE), să contribuie la educaţia prin artă (PUPA), să stimuleze interferenţele culturale (NOD), să reunească operatori culturali în efortul de a analiza şi înţelege mişcarea teatrală independente din ţară (PORT). Pe de cealaltă parte, chiar pentru gestul - de altminteri extrem de firesc - de a se prezenta publicului bucureştean prin intermediul unui spectacol, care să marcheze direcţia sa estetică.

Textul ales, Blasted / Şocant de Sarah Kane, este considerat unul dintre cele mai dure din dramaturgia britanică. La momentul premierei absolute (în 1995, la Teatrul Royal Court din Londra), autoarea a avut de înfruntat o primire foarte ostilă din partea criticii, din pricina scenelor care împing oroarea până dincolo de limite acceptabile. Cu toate acestea, piesa, reprezentativă pentru ceea ce Sarah Kane numea "teatru experienţial", s-a impus, având o carieră internaţională strălucită. Era, prin urmare, timpul să ajungă şi pe scenele noastre.

Montarea lui Szabó K. István stă sub semnul unei extreme sobrietăţi şi chiar austerităţi. Regizorul pare să evite orice artificiu, orice element care să încarce sau să distragă atenţia. Aceasta nu înseamnă însă sărăcie de mijloace, ci concentrarea lor în câteva puncte cheie - prezenţe actoriceşti, ritm, lumină, scenografie.

Astfel, aparent, decorul se rezumă doar la obiectele strict necesare ca să indice spaţiile de joc, iar costumele au rolul bine definit de a releva condiţia personajelor. Este, însă, un fundal cu mare potenţial simbolic, căruia eclerajul, cu penumbre tulburătoare şi irizaţii verzui neliniştitoare, îi adaugă sensuri noi. Totodată, permite dislocarea acţiunii din zona unei posibile realităţi într-una coşmarescă, iscată de un război fără reguli.

Dimensiunea profundă a alienării în lumea contemporană, dominată de violenţă şi cruzime, indiferenţă şi lipsa reperelor morale este completată de ritmul spectacolului. Relanti-uri vorbesc despre distanţe fizice şi interioare; cursivitatea despre un amestec în părţi egale de cinism şi suferinţă, luciditate şi nefericire; râsul despre ameninţări şi temeri; strigătul despre duioşii interzise; şoaptele despre dezabuzare şi disperare agresivă. Sunt tot atâtea registre pe care eroii le parcurg rând pe rând, fiecare în felul său.

Ian, jurnalistul bolnav de cancer la plămâni, se auto-condamnă la şederea într-un scaun cu rotile. Întrupat de Zoltan Octavian Butuc, el nu este nicidecum imobil. O gamă întreagă de mişcări şi răsuciri, uneori abia perceptibile, ale muşchilor, de tresăriri ale nervilor, de priviri iscoditoare sau detaşate dau relief scenic firii şi stărilor personajului. Schimbările de dispoziţie se sprijină din plin pe expresivitatea şi plasticitatea actorului, care trece uşor de la o superioritate batjocoritoare la singurătate insuportabilă, înecată în alcool şi fum de ţigară, de la temeri nedesluşite la întunecate conspiraţii ale fostului agent al serviciilor secrete care va fi fost, de la încordarea tăioasă la o neajutorată capitulare.

Ioana Calotă compune un personaj care sare brutal de la o extremă la cealaltă. Fata timidă şi aşezată, tarată de crize de epilepsie intră într-un proces accelerat de pervertire. Înlocuieşte compasiunea cu dispreţ, blândeţea cu o răceală glaciară, obedienţa până la umilinţă şi accese neaşteptate de revoltă. Clocotesc toate în încercarea mereu eşuată de a-şi afla propria identitate, raporturile juste cu ceilallţi, reacţiile adecvate în situaţii-limită.

Radu Bânzaru este soldatul-robot, care nu mai înţelege decât să răzbune moartea iubitei printr-un şir interminabil de crime şi torturi, violenţe şi sodomizări, ce sunt pe măsura unei realităţi mai atroce decât orice coşmar imaginabil. Ţinuta sa are rigiditatea individului cu nervii întinşi la maxim, calmul sadismului scăpat de sub orice control, siguranţa forţei brute dezlănţuite.

Montarea, într-un crescendo al cruzimii, reface un univers al ororilor şi al dezumanizării care produce indivizi declasaţi, comporamente aberante, fără să lase vreo cale de ieşire. Înainte de a comite acte de canibalism, violuri, prostituţie sau crime cu sânge rece, personajele din Blasted se devoră între ele pentru că sunt devorate de răul lumii contamporane care le locuieşte şi n-au putinţă de salvare, nici a sufletului, nici a trupului.



Teatrul ARCA (Clubul La Scena)
Şocant / Blasted după Sarah Kane
Traducerea: Marian Popescu
Un spectacol de Szabó K. István
Distribuţia: Zoltan Octavian Butuc, Ioana Calotă, Radu Bânzaru.



 Toate articolele despre Blasted / Şocant


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Eugenia Anca Rotescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer