Liviu Ornea: Dragă Adrian, un asemenea spectacol are, prin însăşi tema sa, o foarte puternică încărcătură emoţională. Chiar şi simpla relatare e copleşitoare. Putem separa complet apele, astfel încât să discutăm strict despre spectacol, despre ideile regizorului şi despre jocul actorilor? Amândoi am avut momente de mare emoţie în timpul spectacolului. În ce măsură se datoresc ele spectacolului, nu temei?
Adrian Mihalache: Dragă Liviu, ai toată dreptatea sa fii suspicios în privinţa emoţiei stârnite de un spectacol: ea nu poate constitui un criteriu de valoare. Publicul nu mai este atât de naiv încât sa vină la teatru doar ca să râdă sau / şi să plângă. Pericolul emoţiei este că, de regulă, ea se produce prin identificare şi imersiune. Identificare cu "eroii buni", care suferă pe nedrept; imersiune într-o poveste pe care o urmăreşti cu sufletul la gură. Or, spectacolul lui Alexander Hausvater, Direct din Amsterdam: Anneee Frank, de la TES, le are pe amândouă: şi sentimentul, şi suspense-ul. De aceea, pericolul ca să declanşeze reflexe, nu reflecţii, este real.
Cu toate acestea, Hausvater are grijă să complice lucrurile, astfel încât publicul să-şi depăşească emoţia. Faptul că majoritatea replicilor sunt rostite de cele trei "spirite", care rămân exterioare acţiunii, în timp ce actorii mimează acţiunea enunţată, produce, prin artificialitate, efectul de "distanţare". Lasă că, tehnic vorbind, gesturile unora se leagă cu dificultate, mai ales la început, de replicile altora, defect care se transformă, bizar, într-o calitate: văzând imperfecţiunile, nu uiţi că eşti la teatru.
Amenajarea spaţiului este, de asemenea, importantă, iar aici un rol important îl are decorul lui Constantin Ciubotariu. Sigur, ea seamănă cu cea propusă de acelaşi Hausvater în Pietonul aerului de Ionesco de la Theatrum Mundi. Există, însă, o diferenţă fundamentală. Acolo se căuta şi se provoca interacţiunea cu spectatorul. Aici, spectatorul este plasat ingenios într-un câmp de forţe cu o structură mai puţin obişnuită. El nu este implicat în acţiune, ci traversat de energiile pe care acţiunea le declanşează. Cât priveşte extinderea spaţiului de joc, la început în foaier, la sfârşit, în stradă, acestea sunt adaosuri de efect, dar care, după părerea mea, rămân adaosuri, adică neesenţiale. Scenografia nu dă sentimentul sufocant al claustrării, deşi începutul piesei pare a ilustra ideea lui Sartre cum că "iadul înseamnă proximitatea celorlalţi". De altfel, dramatizarea însăşi este cam stângace, din cauza alternanţelor cam lipsite de motivaţie între isterie şi armonie. Ea devine însă extrem de eficientă după momentul în care se citează din Cântarea Cântărilor. Tu ce crezi despre virtuţile dramatice ale textului? Dar despre spaţiul scenic?
L.O.: În privinţa scenariului, pentru că de aşa ceva e vorba, mi se pare că Hausvater a ales formula ideală. Daca ar fi făcut o dramatizare directă, ar fi căzut imediat în ilustraţie, în povestire. Aşa, punând mai multe euri ("spirite" le numeşte regizorul) ale lui Anne să-i "scrie" şi "citească" jurnalul, a reuşit să producă şi necesarul efect de distanţare despre care vorbeai. Dar formula e coerentă şi cu ideea supravieţuirii prin creaţie - care, desigur, presupune distanţarea şi comentarea trăitului - pe care e centrat spectacolul, după cum singur mărturiseşte regizorul (vezi şi interviul pe care mi l-a acordat). Foarte interesantă, de asemenea, concepţia celor trei euri, costumaţia: dacă pentru ceilalţi actori Viorica Petrovici a conceput costume simple, neutre, care doar ilustrează textul şi personajele, îmbrăcămintea spiritelor e fabuloasă, ceva între grotesc excesiv şi ridicol. Mi se pare esenţial faptul că unul dintre spirite e bărbat. Din păcate, puţin sau aproape deloc susţinută ideea regizorală de doi dintre actorii care întruchipează spiritele: Leonie Waldmann (care are mari dificultăţi de mişcare şi, mai ales, de frazare) şi chiar de Rudi Rosenfeld, cu totul exterior şi neînrol. E, de altfel, una dintre problemele spectacolului: trupa e neomogenă şi nu poate susţine permanent combustia necesară. În acelaşi interviu la care m-am referit, Hausvater spune că visul lui este o trupă în care fiecare actor să aibă şi individualitatea lui. Cred că, aici, singurii care se detaşează sunt Geni Brenda (Anne) şi Marius Calugăriţa (Peter), ambii foarte expresivi şi prezenţi, cu o menţiune specială pentru acesta din urmă: e singurul la care e vizibilă o evoluţie pe parcursul spectacolului.
În privinţa "alternanţelor cam lipsite de motivaţie între isterie şi armonie", te-aş contrazice. Ele sunt perfect motivate de situaţia atipică în care se găsesc personajele. Nimic din ceea ce fac nu e normal, natural, crizele lor de personalitate, de orgoliu nu sunt motivate logic. Totul în ei e tensiune, sfâşiere. Că unii dintre actori nu pot exprima tensiunea şi altfel decât prin isterie afişata, asta e altă poveste...
Cât despre decuparea spaţiului scenic, mi s-a părut foarte potrivită, în consonanţă cu ideea lui Hausvater de a reda simultaneitatea. Din păcate, unii dintre actori nu reuşesc să acopere tot acest spaţiu: eu stăteam lângă comentatori, în spate, şi nu-i auzeam pe cei din fosă. Sigur că formula e foarte asemănătoare cu cea de la Pietonul..., nu e singura asemănare (vezi duşul, chiar muzica lui Mircea Kiraly, foarte frumoasă şi potrivită), Hausvater e manierist. Dar, mă grăbesc să spun, e o manieră deloc supărătoare: Hausvater e unul dintre regizorii care lucrează constant bine, aproape fără greş, ştie "să facă" un spectacol, marele lui pariu îl reprezintă actorii. Probabil că nu mai ia premii tocmai pentru că toată lumea s-a obişnuit, ştie că spectacolele lui sunt bune...
Încă ceva despre organizarea spaţiului scenic în foaier, în stradă: eu sunt dintre cei care merg la teatru foarte convinşi că "asistă" la un spectacol, nu vreau să fiu implicat, în nici un caz fizic. Pot fi cu mintea acolo şi fără să fiu bruscat de vreun actor care mă obligă să merg pe unde nu vreau. Nu-mi trebuie să trec prin uşa pe care vor trece actorii ca să mă pătrund de tragedia lor, o pot gândi. În plus, ideea finalului cu plecarea efectivă, în dubă, din stradă, o fi bună, dar nu se vede: puţini spectatori ajung in cadrul ferestrelor, multora, ca mie, nu le place să se înghesuie. Oricum, e, de fapt, o problemă a mea, n-am organ pentru acest fel de a implica spectatorul. Ceea ce nu mă face să nu observ că lucrurile sunt bine făcute, coerente cu viziunea de ansamblu şi pot avea mare succes la un alt tip de spectator. Impresionant, însă, mi s-a părut faptul că actorii dispar şi nu-şi iau aplauzele.
A.M.: Mă bucur că suntem, în mare măsură, de acord, atât în ce priveşte concepţia regizorală, cât şi jocul actorilor. N-am citit interviul tău cu Hausvater, dar mărturisesc că nu mă preocupă intenţiile lui, ci judecarea rezultatului, aşa cum se vede din sală. Şi eu am stat lângă "spirite", care mi s-au părut demni de milă. Spre deosebire de tine, nu văd ce semnificaţie are faptul că unul era bărbat.. Sunt întru totul de acord că singurii actori care merită laude - cu toate că se remarcă prin contrast cu ceilalţi - sunt Geni Brenda în rolul lui Anne şi Marius Calugăriţa în cel al lui Peter. Cu deosebire al doilea prezintă bine procesul de transformare şi maturizare a personajului. Cu toate acestea, mediocritatea interpretării generale nu subminează complet spectacolul. Există, totuşi, o măsură, un autocontrol de bun gust la majoritatea actorilor. În ceea ce priveşte prima parte, cea de până la episodul "Cântarea Cântărilor", aş fi dorit să văd o trecere progresivă de la convieţuirea cu păstrarea convenienţelor vieţii civilizate la tensiunea generată de suportarea continuă a "celuilalt". Desigur, ai dreptate, nu e vorba de oameni cu reacţii "normale", situaţia fiind atipică, dar mă aşteptam la o invazie gradată a nevrozei, or, aceasta prea se instalează de la început. Cred că este o deficienţă a dramatizării. De altfel, creşterea continuă a tensiunii este foarte bine realizată de la "Cântare" încolo, în perfectă conformitate cu aşteptările mele.
Manierismul lui Hausvater este vizibil, el se arată, în acest caz, mai eficient decât în altele. Faţă de Canibalii lui Georges Tabori, spectacol cu temă similară, acesta mi se pare deosebit de reuşit. Cred că Hausvater procedează cu piesele ca unii bărbaţi cu femeile: încearcă aceleaşi trucuri care cu unele reuşesc, cu altele, nu. Aici i-a ieşit.
L.O.: Aici trebuie să te contrazic. Nu suntem deloc "de acord că singurii actori care merită laude... sunt Geni Brenda şi Marius Calugariţa". Am spus doar că ei se detaşează, ceea ce nu înseamnă că nu am notat şi împlinirile altor membri ai trupei: discreţia elegantă a lui Nicolae Calugăriţa şi a Luanei Stoica în rolurile părinţilor Annei, calităţile expresiei corporale la Nicolae Predica (în Putti Van Daan), compoziţia făcută de Alex Mihai în rolul doctorului, micile solouri bine conduse ale Arabelei Neazi (Margot) şi Natalie Ester (Petronella Van Daan). E, de asemenea, vizibil efortul de a forma o trupă, de a face altceva decât de obicei, e o muncă enormă al cărei rezultat e un spectacol foarte bun, care mie mi-a plăcut: tocmai pentru că, pe ansamblu, e un spectacol bun are rost să discutăm şi despre neîmplinirile lui.
Cât despre obiecţia ta în legătură cu spiritele, mie mi s-a părut că au partituri bine definite: Leonie Waldmann citeşte notaţiile referitoare la mame, Rudi Rosenfeld pe cele despre bărbaţi, Roxana Guttman pe cele despre Anne şi Margot (trebuie spus că, dintre cei trei, Roxana Guttman se detaşează net, prin interpretare şi prin intensitatea trăirii, e şi singura care ştie textul; în general, mi se pare că eşti nedrept cu actorii). Pe de altă parte, spiritele pot fi văzute şi ca alter-ego, Anne are, trebuie să aibă şi o latură masculină. În fine, Anne (se) joacă, visează să fie actriţă, deci intră în pielea personajelor sale. Aşa că, repet, nimic mai natural ca unul dintre spirite să fie bărbat.
A.M.: Dragă Liviu, e natural ca unul din spirite sa fie bărbat, dar natural nu înseamnă şi necesar. Spiritele sunt mai curând trupurile astrale ale personajelor decât nişte comentatori detaşaţi. Cât despre prestaţia actorilor care-i interpretează, am avut o îndelungată şi mare afecţiune pentru Leonie Waldmann Eliad sau Rudy Rosenfeld, iar faptul că Roxana Guttman le e clar superioară nu mă face decât să reflectez cum fugit irreparabile tempus.
Mă bucur ca nici tu n-ai fost impresionat de găselniţa finală, cu ieşirea în stradă. E picantă, dar, până la urmă, lipsită de importanţă. Renunţarea la aplauze se poartă de mult, de când teatrul se ia în serios, adică de la Wagner încoace.
L.O.: Dragă Adrian, nu vreau să-ţi stric bucuria, dar am explicat mai sus de ce n-am fost impresionat. Oricum, îţi propun să ne oprim aici.