Până nu ne astenizează cu câte o comedioară oscilând între mediocritate şi nătântolitudine, Judd Apatow şi gaşca lui de minţi zglobiu-anchilozate nu simt că şi-au făcut datoria pe anul curent - sau, mai nou, semestrul: că, de, publicul yankeu plăteşte d-a-mboulea pe fleacurile astea, iar imperiul de distribuţie al lui Neica Sam ot Galivud mulge verzişori de pe tot mapamondul.
La fel de muls e şi umorul marca Apatow - apos, convenţional şi plafonat, dar supralicitat iabraş cu strâmbături, chirăieli, buşituri, ţopăieli, cabotinărie la (cap) pătrat, falsitate la cub şi inutilitate la tesseract. Se combină câteva premise simpliste, dar banale, după o reţetă previzibilă, şi pe urmă se miră că nu creşte aluatul... (sau, mai bine zis, noi ne mirăm, nu ei; ei se bucură) aşa că toarnă drojdie (şi drojdii) cât încape, pelicula se umflă cu aer şi-ntr-un târziu face zbanţ (ca-n Superbad) - sau fâs (ca-n Drillbit Taylor); sau nici măcar.
În actualul Pineapple Express, premisele ar fi, dacă nu mai originale, măcar cât de cât ofertante: un junkie pseudointelectual (Seth Rogen - un fel de Florin Călinescu al lor, înfipt în toate proiectele, ca scenarist, producător, actor principal, sau toate la un loc) şi dealerul lui cam tăntălău (James Franco) se nimeresc la locul nepotrivit în momentul ştiţi-voi-care (ăla cu crima), şi o iau la sănătoasa urmăriţi de ucigaşi (unora le place... căliu, ce să-i faci; ba chiar sălciu). Dacă la Billy Wilder eroii fără voie ajungeau într-un qui pro quo de mai mare deliciul, aici Apatow şi Rogen (scenarişti) şi Evan Goldberg (co...) sunt mai modeşti, şi se mulţumesc doar să-i fugărească pe şosele, într-o odisee presărată cu personaje trăsnite. Din păcate, kickstartul e aşa de vlăguit, încât nu te kickuieşte mai departe de câţiva paşi - după care, decuplat de spiritul urmăririi, te uiţi la ei cum fug şi te gândeşti la ale tale.
Poantele sunt (relativ) mai cuminţi decât de obicei (concentraţia de sex-haz scăzând oareşicât, dar nu total), dar sare şi piper... tot ioc (ce să-i faci)? Ca să fie povestea mai interesantă, textierii o mai complică şi cu un sub-plot C.I.A.-stic cam exterior: drogul cu pricina, o marcă de pot numită Pineapple Express, fusese experimentat tainic în 1937 (şi-n pregeneric, în cea mai amuzantă secvenţă a filmului, nicicând egalată ulterior) şi declarat f.f.primejdios. Se mai adaugă un filon de corupţie printre poliţişti care-i înrăitizează pe cei ce-ar fi trebuit să fie "băieţii buni", aşa că spre final se lasă şi cu ambuscade, fusillade şi cavalcade auto, sub o umbrelă crescător-paranoică - una peste alta, tot atâtea şanse de thriller cu elemente comice bun, onorate fie parţial, fie deloc.
Regia vine de la David Gordon Green, un tânăr ambiţios care-n ultimii ani s-a ilustrat prin şase filme, dacă nu răsunătoare, cel puţin onorabile. Omul ştie să construiască secvenţe, cu rotunjime, dramatism şi chiar elemente de stil (în cheie de road-movie, thriller şi comedie), e destul de spectaculos, dar nici chiar el n-are resurse să dinamizeze un story funciarmente trenant, şi să structureze ritmul mai departe de parametrii secvenţiali. Filmul rămâne searbăd şi moleşit, în ciuda ultimei porţiuni când comedia ieftină face loc parţial, treptat şi nemotivat, genului dramatic de acţiune - supralicitat, din păcate, cu accente patetice pe care micile poante nu le salvează de la desuetudine.
7 septembrie, 2008, h. 06:00-06:45
Bucureşti, România