De curând, s-a desfăşurat la Bucureşti cea de-a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1000.000 de poveşti, organizat, ca în fiecare an, de Teatrul "Ion Creangă". Pentru mine, a fost o bună ocazie de a constata că sloganul folosit pentru promovarea unui târg de carte, acum câţiva ani ("Poveştile există doar dacă le citeşti"), exprimă ceva cum nu se poate mai adevărat. Trăim într-o perioadă în care una dintre cele mai preţioase resurse se dovedeşte a fi timpul; totul curge rapid, ritmul vieţii este accelerat, multiplicarea canalelor informaţionale face inutilă comunicarea directă - lumea pare că se grăbeşte spre nicăieri, într-un ritm năucitor. Şi, totuşi, copiii încă mai au nevoie de poveşti, chiar dacă uneori nu au suficientă răbdare să le asculte.
Arena circului şi scena de teatru au de cele mai multe ori pentru ei aceeaşi semnificaţie, doar că ultima nu este întotdeauna chiar atât de spectaculoasă - fapt taxat fără vreo reţinere de copii, la fiecare moment de cădere a ritmului. S-a spus, de-a lungul timpului, că spectatorii cei mai sinceri sunt, neîndoielnic, copiii. Dar sinceritatea este oare suficientă atunci când vorbim despre artă?
Ciudat e că majoritatea spectacolelor româneşti prezentate în cadrul festivalului de la "Creangă" au încurajat astfel de manifestări fruste, virulente şi energice din partea copiilor. Chiar în timpul reprezentaţiilor - fără a fi vorba despre mizanscene interactive -, personajele se desprindeau de lumea poveştii şi îşi asumau o relaţie complice cu publicul, căruia îi cereau sfaturi sau îi puneau întrebări care să le ajute să înainteze în istoria narată. Era suficient pentru a dezlănţui în auditoriu un concert de ţipete, urlete, chiote şi hohote nejustificate şi devenite repede incontrolabile, astfel încât s-a întâmplat adeseori ca spectacolul din sală să-l copleşească pe acela de pe scenă. Până şi gongul care "introducea" fiecare producţie autohtonă a avut acelaşi efect, de a amplifica atmosfera de nelinişte şi de agitaţie care domnea în sală. Şi asta, pentru că micii spectatori căpătau senzaţia că tot ceea ce urma să se petreacă era mai mult decât previzibil - o poveste cunoscută, spusă în manieră tradiţională, care îi invita, parcă, să participe, pentru a condimenta acţiunea şi pentru a nu o lăsa să treneze în aceleaşi tipare bine ştiute.
Atunci când s-au confruntat cu mijloace de expresie insolite, cu intrigi nou-descoperite, cu adaptări neconvenţionale ale unor basme clasice, când au fost transportaţi în zone artistice în care le-au fost stimulate imaginaţia, intuiţia, fantezia şi nu neapărat memoria şi vocalitatea, atunci şi atenţia lor a devenit mult mai concentrată asupra a ceea ce vedeau şi simţeau şi nu asupra a ceea ce ar fi putut ei să facă, în relaţie cu ce vedeau. Un exemplu în acest sens este spectacolul Grande Finale al companiei ambulante Batida din Danemarca, spectacol care a primit Premiul pentru interpretare (în mod excepţional, acordat tuturor actorilor trupei) şi care a reuşit să transforme povestea unei nunţi unde orchestra, în lipsa cuplului nupţial, începe să-şi repete programul artistic, într-un eveniment teatral cu uriaşă forţă de impact. Muzica live, interpretată cu virtuozitate, inserţiile coregrafice perfect justificate şi susţinute, amestecul de burlesc şi grotesc, comic şi tragic, sfârşit şi început sunt, toate la un loc, datele acestui spectacol în timpul căruia doar pârâitul ocazional al boxelor (uneori, intenţionat) a deranjat curgerea firească a desfăşurării scenice, copleşitoare. Copiii-spectatori aşteptau cu atenţia încordată, aşa cum nu-i mai văzusem până atunci, să afle ce se mai poate întâmpla într-un spectacol care nu le dădea totul de-a gata, ci le cerea să-şi menţină trează capacitatea de a se mira, de a se lăsa duşi de joc fără a încerca să-l conducă ei. Dintr-o dată, publicul devenise "vulnerabil", pentru că nu mai avea armele informaţionale necesare pentru a intui ce se va întâmpla mai departe pe scenă şi, în consecinţă, pentru a le sugera (a se citi: urla) actorilor care urmează să fie continuarea poveştii.
Tocmai de aceea, am convingerea că datoria fundamentală a oricărui creator de teatru (indiferent că se adresează adulţilor sau copiilor) este de a nu-şi subestima publicul şi de a nu încerca să se coboare la nivelul lui (presupus a se afla destul de jos...), ci, dacă e cazul, de a-l înălţa pe acesta, pentru a-i face accesibilă gândirea sa artistică şi reprezentarea ei scenică. Toate teoriile despre comunicare insistă asupra adaptării mesajului la nevoile, cunoştinţele şi disponibilităţile receptorului, iar în artă lucrurile nu pot sta altfel - dacă nu-ţi cunoşti publicul şi dacă te adresezi unei mase confuze şi eterogene, creaţia îşi pierde direcţia şi, fără un destinatar clar, eşuează în stereotipuri şi clişee "cu priză" la mulţimi. Aceasta e doar o modalitate uşor pompoasă prin care încerc să spun, de fapt, că nu le poţi pretinde să vadă numai pălării celor care ar putea să-şi imagineze în locul lor un şarpe boa mistuind un elefant: copiii care stau în sală şi copiii care sunt sau care au fost în noi. Şi, câtă vreme căutarea Micului Prinţ nu va înceta, fiecare Oscar îşi va dori o Tanti Roz, care să nu-i spună însă poveşti, ci să-l ajute să le trăiască. Sper ca teatrul să-şi (re)descopere o astfel de menire - menirea de a fi, pentru fiecare copil, această Tanti Roz. Nu a dramaturgului francez Eric-Emmanuel Schmitt, ci a noastră, a tuturor.