Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Death Defying Acts

Houdini + Sandra Brown - Death Defying Acts


Cinemagia, februarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un mit mediatic de la noi o transformase pe biata Sandra Brown în tot ce poate fi mai rău sub aspect publicistic - că aşa suntem noi, nu ştim, da' avem păreri. Adevărul este că femeia chiar scrie bine - în limitele prozei de consum, tip cumperi-citeşti-arunci-uiţi-iei-alta, desigur. Pe întinsa gamă a genului romance, de la cele mai agramate şi plicticoase diletante (dac-aş da două-trei nume, ar însemna să le nedreptăţesc pe celelalte două-trei mii), până la somităţi clasice ca surorile Brontë sau Margaret Mitchell, Sandra Brown se înscrie categoric în treimea superioară, prin stilul narativ antrenant, hazul dialogurilor şi al situaţiilor, şi mai ales iscusinţa de a reînnoi mereu formulele bătute în cuie destul de rigid ale genului - căci, ca-n majoritatea cazurilor de produse comerciale, cele care dictează sunt imperativele statistice ale pieţei.

În ultimii doi ani, piaţa (cea cinematografică de astă dată) a semnalat un interes pasabil faţă de filmele cu scamatori, mai ales prin voga celor două flecuşteţe de mare succes The Prestige şi The Illusionist - pe-ale căror urme, Death Defying Acts păşeşte cu osârdie voit creatoare; la fel ca-n ambele, nu e doar prestidigitaţie cinstită, ci şi un incert joc de-a alba-neagra cu magia - c-o fi, că n-o fi...? Şi la fel ca-n cel de-al doilea (că-n primul, fiinţa iubită murea încă din primele cinci minute, scurt şi prin înec, şi n-o mai învia nimeni, nici măcar în flash-back-uri), iluzionismul se împleteşte cu sandrabrownismul - în sens nu neapărat rău: măcar ca să bucure decent manichiuristele de nivel telenovelistic+1 şi profesoarele de biologie la clasele V-VIII. Cum m-a blagoslovit Dumnezeu cu traducerea a vreo opt Sandre (cam şase romances şi două thrillers), plus însăşi recenta erazinarce (adică "ecranizare" pe de-a-n-doaselea) Houdini - Ultimul magician, adaptată în proză de Greg Cox după scenariul lui Tony Grisoni şi Brian Ward, pot jura cu mâna pe cord că de-asta-i vorba şi nu despre altceva: o oarecare combinaţie strictamente matematică de povestioară de dragoste şi istorioară scamatoricească.

Necazul (căci, vorba lui Murphy, unde poate exista un necaz, sigur o să existe) porneşte de la aerele pe care şi le dă filmuleţul, înfruptându-se din biografia celebrului Erich Weiss aka Harry Houdini, pe care o studiază cu osârdie şi o trădează cu neruşinare. Sunt toate şansele ca oarecari mâţe neavizate să stea-n coadă, miorlăind: "Miaumăăă-Doamneee, ce s-au mai documentaaat!" Faimosul iluzionist american de origine austriacă devenise într-adevăr un înverşunat demascator al mediumilor frauduloşi (ideal la care ţinea atât de mult, încât s-a şi compromis de câteva ori, trucând la rândul lui expertizele, când nu găsea nimic necurat la mijloc), fiind profund frustrat după ce iniţial încercase fără succes, prin intermediul mai multora, să comunice cu răposata sa mamă. Aici, lucrurile stau taman pe dos: Houdini, în ultimul său an de viaţă, încă mai e convins că spiritismul e real, şi oferă sincer zece mii de dolari cui va stabili mult râvnitul contact (trâmbiţatele compromiteri ale escrocilor rămânând doar rezultate ale procesului de "eliminare", nicidecum cruciada din realitate). În plus, personajul (cunoscut prin cinismul său ce friza cruzimea, şi aerele lui grandomane extrem de antipatice), îmbracă aici o aură romantică suavă, caldă, dulce şi glumeaţă - mai ales în secvenţa când lipseşte de la propriu-i spectacol, dându-şi cu firma-n cap, ca să facă echilibristică împreună cu drăguţă-sa pe garguii din vârful monumentului lui Walter Scott (nu "Scoţian", cum iar a fost tradus din părţi)... Ca să nu mai spunem că Guy Pearce, la cei treizeci şi nouă de ani ai săi şi nemachiat, arată a bărbat de cincizeci şi doi de ani, cum arăt eu a Năică şi Barza. Din start, filmul e şuntat de o eroare de distribuţie cât toate zilele.

Altminteri, Catherine Zeta-Jones are zestrea ei de la Dumnezeu, pe care şi-o foloseşte cât de bine poate pe un personaj fictiv şi liniar: "clarvizionara" de şantan care încearcă să-l tapeze de cele zece mii ca să aibă din ce-şi hrăni fata - Saoirse Ronan, fără doar şi poate vârful distribuţiei (şi, reciproc, al carierei ei de până acum, chiar şi în raport cu supraevaluatul Atonement, sau mai noul City of Ember). Că tot am ajuns la actori, mai merită o biluţă alburie şi Timothy Spall, insuficient valorificat în rolul lui Sugarman, sufletist-scârbosul manager-cerber al magicianului.

Şi cu asta, cam gata ce era de reţinut din distribuţie, aşa că să ne mai întoarcem puţin la scenariu, ca să mântuim. E construit abil, precis, schematic şi fără scânteie. Plotul sentimental e sută la sută învechit şi previzibil, iar cel iluzionistic, searbăd şi liniar - mai ales prin lipsa de fantezie, de energie, şi de coerenţă a punctului culminant (s-ar cuveni, poate, o mică disecţie, dar ar însemna să stric surpriza, şi-atunci chiar nimic n-ar mai rămâne. Dacă vă duceţi la film, veţi vedea la ce mă refer; dacă nu, nu).

Remarcabil de egală cu scenariul, şi cu sine, e regia australiencei Gillian Armstrong, care pe parcursul a douăzeci şi patru de filme turnate în treizeci şi şapte de ani a învăţat meserie, dar nu şi artă cinematografică (aia cu care sau te naşti, sau nu). La nivel narativ, cucoana e corectă dar lipsită de nerv. O uşoară tresărire de emoţie, în final - însă mai mult în urma sentimentului subiectiv de fatum, dat fiind că se reconstituie oarecum împrejurările morţii reale a protagonistului, decât datorită vreunor virtuţi de a crea fiori cu aparatul de filmat. În rest, concepţia ei estetică e plastică, meticuloasă, corectă şi seacă - ceea ce, din păcate, duce la supralicitare. Cele mai iritante sunt viziunile cu "fantoma" răposatei doamne Weiss şi ceilalţi îngeri roşcovani care tot înoată prin jurul acvariilor unde-şi face Houdini numărul cu apa - chiar n-aveau ce să caute în filmul ăsta.

24 februarie, 2009, h. 21:00-22:08
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Death Defying Acts


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer