Premieră la Tîrgovişte - Ispitirea Sfîntului Anton

Un nou spectacol de Mihai Măniuţiu înseamnă o nouă meditaţie, în imagini însufleţite de data aceasta, în oameni vii adică, asupra abisurilor vieţii. Ispitirea Sfîntului Anton după Flaubert trimite la tema veche a credinţei, a scrificiilor pentru credinţa în Dumnezeu, pe care am putut-o urmări şi în Experimentul Iov. Dacă acolo regizorul se asociase cu un actor devenit semn recent al artei sale, Marian Rîlea, nici aici eroul nu e la prima întîlnire cu încă tînărul maestru. Corneliu Jipa, Anton cel care nu se lasă învins de ispitele multiple, a mai lucrat cu Mihai Măniuţiu şi în Bacantele.

Cele nouă scene şi două intermezzo-uri adaptate după romanul clasicului francez se desfăşoară într-o gradaţie a suferinţelor eroului care luptă în pustie cu demonii şi alte fantasme ce-l asaltează. Demonii cu viori, Fetele Satanei (poate chiar Feţele Satanei), Demonii zeului mecanic, Demonii zeului Anubis, Demonii Pustiei vin în valuri asupra eremitului, dar acesta respinge, cu enorme suferinţe pentru el, totul, în numele lui Dumnezeu. Prilej pentru actorul principal, dar şi pentru ceilalţi (Adina Stan, Ştefan Cepoi, Liviu Cheloiu, Sorin Ionescu, Rareş Budileanu, Vitalie Ursu, Ilie Iordan, Rădiţa Roşu, Anca Loghin, Silvia Giscă, Irina Melnic, Laura Vasiliu, Maria Nicola, Georgiana Mazilescu) să-şi dezlănţuie energia corporală, condusă ca într-un balet diabolic. Ca în spectacolul, impresionant, despre dragoste şi moarte, de la Constanţa, Mihai Măniuţiu pune şi aici - de fapt ca şi în Experimentul Iov - un accent, puternic, decisiv aş zice, pe corporal, pe materia umană, care unduieşte asemenea valurilor unei mări dezlănţuite. Ispitele vin asupra lui Antonie cel Mare asemenea mareelor, numai că regizorul creează un fel de maree umană, dar tot cu flux şi reflux. Pînă la apariţia celor şase manechine finale, înfăţişîndu-l pe sfînt din mucava...

Tot o variaţiune a unei teme a lui Mihai Măniuţiu din ultimele spectacole e şi decorul, pe care l-a creat împreună cu Valentin Codoiu, un spaţiu închis de mari paralelipipede, care trimit la cutiile din Bacantele. Dar zidurile dintre sfînt şi lume se prăbuşesc, lăsînd demonii ispitelor să circule liber încoace şi încolo. Zidul acesta alb va fi recompus la sfîrşit, pentru totdeauna. Adică pînă la următorul spectacol al acestui teatru pe val, Tony Bulandra de la Tîrgovişte.

Te întrebi, în final, dacă un asemenea spectacol ar fi putut să fie realizat la un teatru din Capitală, cu vedete. Răspunsul e mai degrabă nu. Actorii din provincie nu sunt o plastilină, dar sunt mai receptivi la ideile noi ale acestui regizor. Aceasta e o caracteristică a celor în curs de afirmare. Ceilalţi, afirmaţii, sunt mai dificil de manevrat-manipulat. Nu întotdeauna spre beneficiul lor.