Deşi e capitala regiunii Wallonia, cuprinzând populaţia vorbitoare de limbă franceză a Belgiei, Namur e un oraş mic, având puţin peste 100 de mii de locuitori. Situat la o distanţă de aproximativ 60 de kilometri de Bruxelles, acesta se mândreşte în primul rând cu vechea citadelă construită de merovingieni în urmă cu mai bine de o mie de ani. Refăcută la sfârşitul secolului al XVII-lea de celebrul inginer militar Vauban în timpul ocupaţiei franceze a regelui Louis al XIV-lea, citadela păzeşte încă oraşul de la confluenţa fluviilor Sambre şi Maas, care îl traversează.
Cinema à la Namur
12 cinematografe, unele (Acinapolis sau Cameo) cu multe săli în dotare, proiectează săptămânal un număr de 35-40 de filme. Cifra aceasta, raportată la cei o sută de mii de locuitori, spune ceva despre obişnuinţa lor de a merge la cinema. Puţini au uitat, de altfel, succesul din 1992 al lui C'est arrivé près des chez vous. Realizatorii filmului, Rémy Belvaux şi Benoît Poelvoorde, sunt născuţi aici. Lucas Belvaux, fratele lui Rémy, e de asemenea un cineast recunoscut peste hotare, trilogia regizată de el între anii 2003-2005 şi cuprinzând Après la vie, Cavale şi Un couple épatant, câştigând numeroase premii sau nominalizări în Franţa şi la alte festivaluri de primă importanţă din diferite ţări. Namur are deci cu ce să se mândrească în plan cinematografic.
Cu siguranţă că la propulsarea acestor talente pe firmamentul internaţional a contribuit şi festivalul de film organizat aici de 23 de ani. Evenimentul cinematografic cu cea mai mare anvergură din zona franceză a Belgiei, Festivalul de Film Francofon de la Namur a programat spre proiectare peste 140 de filme de scurt şi lung-metraj în perioada 26 septembrie - 3 octombrie 2008.
Palmares
Patru sunt secţiunile competiţionale de la Namur. Concursul de lung-metraje din acest an a cuprins 14 titluri, unele aparţinând unor cineaşti deja reputaţi precum Christophe Honoré (cu La Belle personne) sau Raymond Depardon (cu La Vie moderne). În final, juriul prezidat de regizorul-scenarist mauritan Abderrahmane Sissako a premiat un documentar. Puisque nous sommes nés al cuplului Jean-Pierre Duret / Andréa Santana, urmăreşte aventurile a doi copii de 13 şi 14 ani în favela braziliană şi a provocat un asemenea entuziasm membrilor juriului încât regret sincer că l-am ratat la faţa locului. Duret a lucrat ca inginer de sunet pentru mai multe producţii franceze sau belgiene, Merci pour le chocolat al lui Chabrol, L'enfant şi Le Silence du Lorna ale fraţilor Dardenne, fiind probabil cele mai cunoscute filme la care a contribuit în această calitate. Împreună cu Santana, originară din Brazilia, a realizat însă anterior alte documentare puţin vizibile în circuitul internaţional, Romances de terre et d'eau în 2002 şi Le Rêve de Săo Paulo în 2005. Două filme de debut, L'Apprenti şi Tout est parfait, au primit un premiu special şi, respectiv, premiul pentru scenariu în cadrul secţiunii oficiale. Deoarece juriul din care am făcut parte le-a recompensat la rându-i, voi reveni asupra lor ceva mai târziu în cadrul articolului.
Juriul secţiunii de scurt-metraje a remarcat două producţii franceze, Skhizein de Jérémy Clapin şi C'est dimanche! al lui Samir Guesmi obţinând laurii categoriei. În fine, juriul Junior, compus din 7 foarte tineri belgieni (12-13 ani) a acordat premiul său filmului algeriano-francez Mascarades, regizat de Lyes Salem.
Reprezentanţii României la Namur
La ediţiile anterioare ale festivalului, România a fost reprezentată de filme precum Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră sau Restul e tăcere. Participarea lui Cristi Puiu i-a adus acestuia în 2005 un Bayard d'or al secţiunii de lung-metraje. Radu Muntean a câştigat, de asemenea, în 2006, un premiu special al juriului, Nae Caranfil plecând însă fără recompense oficiale de la ediţia de anul trecut. În schimb, Adrian Sitaru a triumfat în acelaşi an 2007 la secţiunea de scurt-metraje cu Valuri. Aşadar, în ultimii 3 ani cineaştii din ţara noastră au revenit de fiecare dată cu premii din Belgia. În 2008, singura distincţie a cinematografiei naţionale a fost atribuită scurt-metrajului Apă, semnat de Constantin Popescu, câştigător al unei menţiuni speciale. Boogie, regizat de Muntean şi Joi, scurt-metraj de Hadrian Marcu, deşi aflate în competiţie, nu au fost recompensate.
Juriul meu
Juriul din care am făcut parte, purtând numele cinefilului belgian Emile Cantillon, a fost compus din 7 tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani. Belgia, Burkina Faso, Canada, Elveţia, Franţa, Maroc şi România au avut fiecare câte un reprezentant. Am văzut în 5 zile 14 debuturi în lung-metraj, în final acordând două premii. L'Apprenti ne-a uimit pe toţi, părându-ni-se cel puţin cu o clasă peste celelalte participante în competiţie. Greu de încadrat unui gen, filmul francezului Samuel Collardey aminteşte în egală măsură de opera lui Bresson şi de încercările cinéma-verité ale lui Jean Rouch. Povestea, simplă şi unilaterală, a unui băiat de 15 ani, elev al unui liceu agricol, care îşi petrece un an la o fermă izolată unde învaţă practic ce înseamnă viaţa la ţară, reprezintă pentru cineast un pretext de a surprinde stadiile dezvoltării fizice şi psihice ale actorului debutant Paul Barbier pe perioada a 8 luni de zile. Scenele se succedă lin, motivate atât dramaturgic, cât şi stilistic, ceea ce transformă L'Apprenti într-un prim lung-metraj neaşteptat de echilibrat. Viaţa redată pe ecran minut cu minut în deplinătatea ei, cu tandreţe, cu umor, dar şi cu tristeţe uneori, mă determină să plasez filmul lui Collardey foarte aproape de zona capodoperelor. Tout est parfait, al canadianului Yves-Christian Fournier, deşi mai convenţional, ne-a convins datorită profesionalismului cu care a fost realizat. Absolut totul e bine pus la punct în acest film, de la casting la sunet, imagine sau montaj, rezultatul fiind satisfăcător, dar nu delirant, ca în cazul lui L'Apprenti. Personal, aş fi acordat mai degrabă cel de-al doilea premiu unei producţii belgiene, Get Born, care deşi suferă la capitolul tehnic, scenariul său trenând în anumite momente, pare mult mai sincer, mai dornic să spună ceva lumii despre existenţa realizatoarei Nicole Palo. Oricum, până la urmă, a face parte dintr-un juriu implică renunţarea la anumite preconcepţii şi acceptarea altora, fapt care nu scade cu nimic bucuria nu numai de a descoperi, dar şi de a putea răsplăti un film precum L'Apprenti.