Ceaiul englezesc servit la subsol - Priveşte înapoi cu mânie

Într-o perioadă de criză (economică, socială, morală) furia celor defavorizaţi se înteţeşte, infracţiunile se înmulţesc, nemulţumirile iau forma unor revendicări spontane. Masa pauperă a marginalilor devine un virtual butoi cu pulbere. Pe plan strict individual, spiritele insurgente îşi revarsă umorile în explozii verbale necontrolate. Unor asemenea stări de fapt şi de conştiinţă încearcă să răspundă spectacolul lui Horaţiu Ioan Apan montat recent pe scena Teatrului Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroşani, Priveşte înapoi cu mânie, celebra piesă a lui John Osborne. Introspecţia tăioasă şi necruţătoare, făcută de regizor în "rebeliunea cu substrat sentimental" a "tinerilor furioşi" de acum o jumătate de secol, izbuteşte să valorifice mesajul contestatar al aşa-zisei "generaţii pierdute" din anii '50, oferind o vizualizare pertinentă a unei pagini importante din istoria teatrului englez şi universal. Mai mult chiar, la nivelul viziunii scenice, se remarcă o prelungire a protestului în reverberaţii similare preluate de alte generaţii dezamăgite care au urmat. Spun asta deoarece ni se sugerează că seria nonconformiştilor continuă şi evident că aşa este. Generaţiile de revoltă continuă să-şi facă apariţia pe scena istoriei, până când, treptat, se transformă în generaţii de acceptare. Aşa a fost şi cu "tinerii furioşi" şi cu alţi tineri din alte epoci trecute ce nu şi-au clamat atât de energic furia.

În spectacolul lui Apan, eroii piesei lui Osborne nu mai trăiesc într-un apartament sordid de la mansardă, ci vieţuiesc printre homleşii aciuaţi prin cotloanele unei staţii de metrou. Ei sunt sortiţi să se tăvălească bezmetic prin bezna tunelului, fără a avea certitudinea că vor răzbate spre lumina de la capătul lui. Este augmentarea cea mai îndrăzneaţă a montării ce îmbracă în falduri postmoderne realismul direct, frust al dramei. Depistăm deja în discul luminos aşezat central în fundal, ca lumină promisă întru izbăvirea suferinţelor eroilor, o nuanţă de rezoluţie manieristă ce subliniază un stil regizoral în formare. Am găsit componente de decor asemănătoare în spectacole anterioare precum Emigranţii sau Leonce şi Lena, ambele montate de Horaţiu Ioan Apan la Teatrul "Elvira Godeanu" din Târgu Jiu. Această sugestie a tunelului perpendicular aşezat pe lungimea scenei este realizată de scenografa Vioara Bara care menţine senzaţia de sordid a pereţilor prin pete de culoare şi graffiti. Încă un element surpriză înviorează monotonia presupusă a textului. Regizorul introduce un personaj simbolic în triunghiul amoros văzut ca "nebunie a iubirii". E vorba despre "fata cu florile" numită Drury şi interpretată de Delia Ciorăşteanu. Ea are două apariţii care strecoară fiori prin râsul ei rebarbativ (semn al disperării şi al damnării iubirii), dar şi un fel de memento vindicativ adresat indirect personajelor piesei pentru a nu-şi batjocori dragostea. Replica ei "Vă iubesc la infinit" planează ca "un balsam vindecător" peste destinele mutilate de contradicţii interne ale eroilor. Pentru că despre iubire este vorba în Priveşte înapoi cu mânie sau despre rănile cauzate de absenţa ei.

Regizorul a apelat la acest artificiu, sunt sigur, pentru a sublinia importanţa filonului afectiv al personajelor, sensibilitatea lor exacerbată prinsă în captivitatea confruntării dramatice. Personajele oscilează între dragoste şi ură, între dispreţ şi acomodare. Căutările lor, strădaniile de integrare în comunitatea postbelică doldora de convenţii vetuste sunt tot atâtea dezamăgiri dureroase. Purtătorul de drapel al generaţiei care trăieşte acut aceste frământări este, desigur, Jimmy Porter, excelent interpretat de Dragoş Spahiu. Tânărul actor, format la şcoala de teatru craioveană, răspunde cu patos solicitărilor personajului, acoperind pe cea mai mare parte a duratei spectacolului, cu exteriorizări violente, tumultul de revolte cuibărit în sufletul eroului ce caută să-şi ascundă astfel, la tot pasul, vulnerabilitatea prin "explozii verbale". Mărturisirea "din fragedă pruncie am învăţat să fiu furios" vine chiar din străfundurile sufleteşti ale eroului neînţeles. Dragoş Spahiu "se pliază" atât de convingător pe tarele personajului încât nu lasă loc interferenţelor seci, neutrale dintre replici şi temperamentul vulcanic al lui Jimmy. De altfel, tot spectacolul este susţinut într-un tempo îndrăcit, colorat cu excese gestuale şi derulări vivante de scene, aproape fără spaţii de respiro. Cel care-l secundează iscusit, cu aceeaşi energie şi acrobaţie, aş zice, căci salturile şi tumbele sunt multe, este Radu Lupu în Cliff, alt produs recent al şcolii de teatru din centrul universitar al Craiovei. Dacă le adăugăm pe Diana Nichiteanu (absolventă a institutului de profil din Sibiu) în Alison şi pe Irina Bodea-Radu (actriţă formată la institutul de teatru din Târgu Mureş) în Helena, vom înţelege că Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" a întinerit profesional şi valoric sub bagheta tinerei directoare Nicoleta Bolcă, reputata actriţă a scenei petroşenene. "Inanimata" Alison primeşte din partea Dianei Nichiteanu încărcătura sufletească necesară unei introvertite suave şi sentimentale. Irina Bodea-Radu detensionează prin jocul ei expansiv, împins cu abilitate spre comic şi caricatural, tensiunea acumulată în viaţa cuplului până la apariţia Helenei.

Horaţiu Ioan Apan înscrie jocul actorilor într-un limbaj al violenţei scenice, adiacent replicilor agresive ale colericului Jimmy care impune teroare în rândul apropiaţilor. Nelipsita scândură de călcat e răsturnată de mai multe ori, căzăturile şi îmbrâncelile sunt la limita vătămărilor efective, scara cade milimetric de capul unui interpret tăind respiraţia spectatorilor. Atmosfera dimineţilor de duminică, secvenţe repetitive cu citirea ziarelor cu "aceleaşi recenzii" la cărţi diferite, ceaiul englezesc servit în subsolul igrasios alternează cu imagini de un dinamism bulversant, desprins din tehnica unui adevărat ciné-verité. Efectele sonore întregesc drama când violentă, când lirică a acestor frustraţi ai vieţii. Acorduri din Jim Morrison fixează o nostalgică determinare temporală, în vreme ce trăirile de înălţare şi prăbuşire prin iubire sunt acoperite de uruitul egal al metroului, căci, după cum spune regizorul, "timpul aleargă în zgomot de garnitură feroviară".

Ambiţionând să înfăţişeze, în manieră aproape veristă, un crâmpei din mişcarea "tinerilor furioşi", curent denumit peiorativ şi "şcoala chiuvetei de bucătărie", deşi accentele desprinderii, decăderii din formula edulcorantă a teatrului burghez sunt îngroşate evident, spectacolul lui Horaţiu Ioan Apan cu Priveşte înapoi cu mânie nu se îndepărtează câtuşi de puţin de problematica unei piese "despre ceea ce înseamnă a dărui şi a primi dragostea".


Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" Petroşani
Director artistic Nicoleta Bolcă
Priveşte înapoi cu mânie de John Osborne
Regia artistică: Horaţiu Ioan Apan
Scenografia: Vioara Bara

Distribuţia
Jimmy: Dragoş Spahiu
Cliff: Radu Lupu
Alison: Diana Nichiteanu
Helena: Irina Bodea-Radu
Drury: Delia Ciorăşteanu.
Premiera 28 februarie 2009.