O excepţie grandioasă - Angel

În viziunea lui Josef von Sternberg, Marlene Dietrich era o zeiţă. Să ne gândim o clipă la Der Blaue Engel din 1930, unde actriţa germană interpretează rolul unei cântăreţe vulgare de cabaret care-i suceşte minţile lui Emil Jannings, profesor respectabil şi pudibond al unei şcoli. În ciuda carnalităţii emanate moment după moment de apariţia voluptuoasei Dietrich, regizorul, cu ajutorul operatorului Günther Rittau, i-a conferit acesteia o aură mitică, supraumană. Film după film, indiferent de subiectul abordat, von Sternberg nu a făcut decât să potenţeze misterul acestei femei, fiecare clipă petrecută în compania ei în Morocco din 1930, Shanghai Express şi Blonde Venus, ambele din 1932, The Scarlett Empress din 1934 sau chiar în mai puţin reuşitul The Devil is a Woman din 1935 tăind respiraţia spectatorilor şi azi, la atâţia ani de la apariţia pe ecrane.

Ulterior, marii cineaşti care au distribuit-o în filmele lor s-au limitat la a utiliza făptura modelată de von Sternberg, indiferent dacă vorbim despre Alfred Hitchcock şi al său Stage Fright din 1950, despre Billy Wilder şi Witness For the Prosecution din 1957 sau despre Stanley Kramer (care nu e mare, dar e încă respectat) şi The Judgement at Nuremberg din 1961. Din impresionanta sa carieră cinematografică, întinsă pe aproape patru decenii, Marlene prefera apariţia scurtă din 1958 în Touch of Evil al lui Orson Welles, unde interpreta rolul unei ţigănci. E într-adevăr un rol de neuitat, dar faptul că actriţa desconsidera colaborarea cu Ernst Lubitsch din 1937 la Angel mi se pare o mare nedreptate.

Sigur că von Sternberg a învăţat-o să fie MARLENE, acea Marlene conservată în fotografii comerciale pe tot mapamondul şi imortalizată în afişe vândute în diverse mici magazine din lume. El a creat-o şi ne-a oferit-o spre contemplare, intangibilă, misterioasă, cu veşnica ţigaretă în colţul gurii. Ernst Lubitsch a fost însă singurul cineast care a văzut în ea o femeie, nu o apariţie. În condiţiile în care colaborarea dintre Dietrich şi von Sternberg luase sfârşit cu puţin timp înainte, Angel ar fi putut reprezenta un punct de cotitură în cariera acesteia dacă s-ar fi bucurat de succes la data lansării. Din nefericire, publicul nu a reacţionat pe măsura aşteptărilor, neacceptând noua ipostază a vedetei. A primit-o însă cu braţele deschise, ulterior, în rolul cântăreţei din Destry Rides Again din 1939. De ce? Fiindcă regizorul George Marshall s-a limitat la a reface reţeta de succes din Der Blaue Engel.

Deşi ador toate apariţiile Marlenei Dietrich din absolut toate filmele în care a jucat, am o admiraţie deosebită pentru rolul ei din Angel, dar şi pentru Ernst Lubitsch, regizorul care a avut geniul de a vedea în ea altceva, de a o iubi altfel. I-a oferit rolul Mariei "Angel" Barker, nefericita soţie a lui Sir Frederick Barker, ministrul de externe al Marii Britanii, un bărbat prea ocupat cu problemele politice ale ţării pentru a fi atent la viaţa lui conjugală. În disperare de cauză, femeia îşi caută fericirea în compania unui alt bărbat, interpretat de Melvyn Douglas. Situaţia se complică în momentul în care se dovedeşte că soţul şi amantul sunt vechi camarazi de arme, Angel fiind nevoită în final să aleagă între cei doi.

Dacă povestea, ca orice poveste din lume, vi se pare banală rezumată astfel, trebuie să vedeţi filmul pentru a înţelege de ce, secvenţă după secvenţă, măiestria lui Lubitsch, combinată cu persona actriţei sale, conferă unicitate unui subiect atât de exploatat în cinema. Regizorul de origine germană deţinea deja la acea dată un secret profesional pe care nimeni, niciodată nu a reuşit să-l străpungă. Jurnaliştii au adoptat de-a lungul timpului celebra sintagmă "the Lubitsch touch", inventată de departamentul de marketing al studiourilor Paramount pentru a-i promova filmele, şi au căutat să explice, pornind de la ea, în ce constă originalitatea acestuia. Pe de altă parte, Billy Wilder, care îl idolatriza pe Lubitsch, a încercat o bună parte a carierei să-i imite stilul, dar a sfârşit prin a şi-l crea pe al său. Cine ştie însă câţi cineaşti din zilele noastre nu încearcă încă să "fure" meserie de la străbunicul lor?!

Nu mi se pare însă relevant acest aspect. Important e că Lubitsch a ştiut întotdeauna cum să-şi câştige publicul fără a-l desconsidera, fără a încerca să-şi adapteze construcţia scenariilor unui abstract spectator mediu, adică mediocru, ci dialogând în permanenţă cu propriul sine. Veţi vedea în Angel câtă inteligenţă cinematografică şi ce doză de umor subtil deţinea acest om şi vă veţi îndrăgosti mai degrabă de el, decât de actori. Spun asta deoarece personalitatea creatorului e prezentă la toate nivelurile filmului, neoprindu-se la nivelul scenariului, ci mergând până la direcţia cadrelor, unde l-a avut drept colaborator pe operatorul Charles Lang, şi chiar până la interpretarea actorilor. Se spune că Lubitsch arăta în permanenţă actorilor cum trebuie să-şi interpreteze rolurile, jucând el însuşi toate personajele înaintea acestora. Cert este însă că Angel nu e filmul lui Marlene, ci al lui Lubitsch. În acest sens, reprezintă excepţia carierei de actriţă a acesteia. Dar ce excepţie grandioasă! Nici un spectator care va viziona filmul nu o va mai putea reduce pe Dietrich la stadiul unei fantoşe, al unei creaturi excitante, ci va fi nevoit să-i recunoască şi calităţile de actriţă. Şi încă ce actriţă! Una capabilă de nuanţele cele mai subtile. Cinematograful mondial e mult mai sărac astăzi în lipsa Marlenei Dietrich şi a lui Ernst Lubitsch. Avem însă marele noroc de a putea accesa în format digital opera ambilor.

Angel, SUA 1937
Regia: Ernst Lubitsch
Cu: Marlene Dietrich, Melvyn Douglas, Herbert Marshall.