Titlul articolului nu îmi aparţine, l-am împrumutat de la documentarul realizat de Jacques Richard şi apărut în Franţa în urmă cu patru ani. Timp de 128 de minute, câţiva idoli personali (Truffaut, Godard, Eisner, Chabrol) vorbesc despre locul important ocupat de Langlois în viaţa lor, dar şi în evoluţia cinematografului. Imagini de arhivă (nici nu se putea altfel, având în vedere că o parte dintre protagoniştii documentarului nu mai trăiesc azi decât prin ceea ce au lăsat în urma lor), interviuri cu tinerii de atunci, bătrâni azi sau cu actualii conducători ai Cinematecii Franceze, acestea sunt modalităţile prin care Richard încearcă să readucă la lumină personalitatea unui om nebun după cinema, atât de nebun încât a salvat de la dispariţie o mare parte dintre capodoperele celei de-a şaptea arte, creând prima arhivă de filme a lumii. Das Cabinet des Dr. Caligari al lui Wiene sau The Great Dictator al lui Chaplin pot fi vizionate de generaţia mea datorită lui.
Langlois credea că filmele trebuie prezervate fără discriminare, indiferent de valoarea lor artistică. Ceea ce e neinteresant în prezent poate exercita o mare fascinaţie asupra viitorilor cinefili. Nu se înşela, având în vedere că în ultimele decenii diverşi artişti ai ecranului, unii dintre ei puţin apreciaţi în timpul vieţii, au fost luaţi drept mentori de noile generaţii de cineaşti. Reversul e, de asemenea, valabil, regizori sau actori veneraţi la un moment dat căzând uşor, uşor în dizgraţie. Tot el considera că trecutul e important, vital chiar, dictând direcţii urmaşilor. Astfel, cineaştii pot fi împărţiţi în două mari grupuri: cel al nepoţilor fraţilor Lumière, interesaţi de realitate şi cel al nepoţilor lui Méliès, pasionaţi de fantezie, de spectacol. În linii mari, întreaga istorie a cinematografului poate fi regăsită în limitele creaţiei străbunilor amintiţi adineauri.
Din păcate, nu ne ajunge spaţiul pentru a enumera în continuare opiniile acestui imens personaj al secolului al XX-lea. Cineast fără a fi realizat vreodată un film, teoretician fără a fi scris vreo carte, Langlois a plecat fizic dintre noi de peste 30 de ani. Mormântul lui e copleşit, la propriu, de fotograme ale peliculelor la a căror nemurire a contribuit. Dacă nu mă credeţi, daţi un search pe YouTube. Fantoma lui bântuie însă în continuare nu doar Cinemateca Franceză sau celelalte cinemateci de pe glob, ci şi toate filmele vechi pe care le vedem noaptea târziu pe cine ştie ce post TV sau alături de prieteni, în faţa unui ecran plat sau al computerului. Şi, la fel de important, bântuie toate marile filme actuale, Moartea domnului Lăzărescu, No Country for Old Men sau La graine et le mulet datorând, indirect, enorm din punct de vedere moral aceluiaşi om. Lui.