*** ATENŢIE! Conţine spoilere! ***
... Da, analiza conţine spoilere de nevoie, altfel fiind condamnată să rămână la fel de confuză ca filmul. Dacă pe tot parcursul proiecţiei mare lucru nu se înţelege, iar până la urmă se lămureşte cam douăzeci şi cinci la sută din subiect, măcar noi înşine să ştim despre ce vorbim.
Din capul locului, spectatorul e sedus de abundenţa elementelor vizuale - excelente, de altminteri! - începând cu decorurile lui Laurence Dorman, filmate impecabil de către Ben Davis. Distopia teocratică a oraşului Meanwhile ("Între timp" - nume cu inflexiuni expresive şi neliniştitoare, trimiţând evident la Samuel Butler şi al său Erewhon, dar mult prea explicit şi simplist în ultimă instanţă, când se descifrează) are stil şi mister, o atmosferă clară de Gotham batmanian, şi o incontestabilă originalitate - calităţi potenţate şi mai mult de contrastul alternanţelor cu realitatea cotidiană, filmată (strict la nivel plastic) sec, rece, într-o concepţie ce îmbină austeritatea aseptică şi difuza impresionistă.
Numai că, din păcate, lucrurile bune se opresc cam aici şi, începând de prin al doilea sfert de oră, seducţia mai sus menţionată se dezumflă rapid. Deşi precis şi creator, montajul lui Peter Christelis nu reuşeşte să confere ritm narativ, tensiuni de fond autentice şi putere de captivare stratului epic orânduit de regizorul şi scenaristul Gerald McMorrow - care la aproape patruzeci de ani debutează în lung metraj, după ce a mai avut tangenţe (de orice fel) cu lumea filmului doar realizând un singur scurt, în aceeaşi formulă a "filmului de autor", şi cu aceleaşi obsesii personale: Thespian X (2002), un SF despre un actor şomer care-şi caută de lucru tot într-o distopie futuristă. Cel puţin din actualul Franklyn, par să transpară destul de clar toate semnele acelui tip de subiectivism al "autorului total" care închide filmul în carcera autismului. La fel ca Aronofsky, în The Fountain, Morrow e atât de îndrăgostit de propria poveste, şi atât de afundat în meandrele ei, încât se autoconvinge că toată lumea trebuie să vibreze aşijderea - adică exact ceea ce n-are cum să se întâmple când autorului îi lipseşte tocmai fiorul narativ (sau, poate, numai experienţa de povestitor).
În primul rând, povestea e confuză - astfel punând iar pe tapet eterna problemă a... confuziei dintre "ambiguu" şi "neclar". Până şi în Procesul sau Metamorfoza lui Kafka, înţelegi măcar ce se întâmplă, măcar "cine e fetele", dacă nu şi "ce vrea ele" - adică tainele de fond, pe care prozele marelui geniu al absurdului nu şi le devoalează niciodată până la capăt. Timp de o oră şi un sfert (după ceas!), Franklyn rămâne descurajant de ceţos. În plus, din cauza amintitelor inabilităţi de narator ale lui McMorrow, stranietatea nu creează tensiune, ba mai mult, acţionează în spiritul autosabotajului: indiferent cât de multă bunăvoinţă ai avea (fiindcă, orice s-ar spune, filmul e lucrat meticulos şi cu acurateţe la nivel tehnic şi formal), sfârşeşti repede prin a te decupla de el atât intelectual, cât şi afectiv - ceea ce, pentru o poveste voit criptică, e moarte curată.
Totuşi, problemele nu se revendică numai de la nivelul exterior al inabilităţilor lui McMorrow ca povestitor, ci şi, mai ales, din filonul de fond al scenariului (aici survenind, avertizez din nou, fatalul spoiler). De la un moment dat, începem să remarcăm anumite similitudini între planul real şi universul imaginar - nu îndeajuns de incitante ca să recucerească tot teritoriul deja pierdut din ataşamentul spectatorului, dar suficiente pentru a ne duce cu gândul la eventualitatea universurilor paralele (mai ales în formula reciproc-incidentă din Talismanul lui Stephen King şi Peter Straub, pe care-l aşteptăm cu inima îndoită ca serial de televiziune pentru anul 2009, în regia nu se ştie cui). O, numai de-ar fi fost (măcar) aşa - dar... era prea frumos ca să fie adevărat. Tocmai când ne bucuram că cel puţin pe final ni se va dezvălui o poveste fantastică originală, suntem plonjaţi în soluţia facilă a schizofreniei: întregul coşmar din "Meanwhile" nu era decât plăsmuirea unui nebun (astfel reieşind şi caracterul facil al codului onomastic, care o dată cu misterul îşi pierde şi originalitatea).
Deloc întâmplător, psihopatia se numără printre cele mai ingrate şi dificile domenii tematice pentru operele de ficţiune (alături de accidente, de subiectele documentare şi de alte surse profund individuale), tocmai din cauza caracterului său patologic, lipsit la un nivel fundamental de acea deschidere spre generalitate care, prin sinteza cu individualitatea, generează categoria estetică a particularului - esenţă definitorie a artei. Tocmai de aceea, filmele sau piesele de teatru despre nebuni reuşite (M, Silence of the Lambs, A Beautiful Mind - ca să aleg doar trei cazuri la îndemână - sau magistrala Fundaţie a lui Antonio Buero Vallejo, cu care premisele lui McMorrow prezintă similitudini semnificative) sunt atât de rare (şi, implicit, de o calitate exemplară) - ceea ce, din păcate, nu poate fi valabil şi pentru Franklyn. Cum să atingi universalitatea, când ai probleme încă de la nivelul naraţiunii?
Ca atare, finalul nu reuşeşte decât parţial, şi în orice caz insuficient, să mai salveze tot ce s-a irosit pe parcurs. De bine de rău, înţelegem coordonatele de ordin general pe care se înscrie coliziunea generală a reglărilor de conturi între personaje (deşi justificările psihologice, cu atât mai necesare cu cât ne aflăm de-acum în mod clar pe tărâmul psihiatriei, rămân la fel de tulburi). Sinuciderea prin explozie, care s-ar fi dorit tragică, nu depăşeşte nivelul simplei isterii - iar regăsirea celor doi supravieţuitori, în mijlocul străzii spălate de ploaie, departe de a ne desţeleni afectele, rămâne forţată, ostentativă şi chiar rizibilă.
Să fie de mirare, aşadar, că efectiv nu mai simţim nici o frustrare specială în raport cu obscura semnificaţie a titlului - în afara sinapsei cu strada Franklin din centrul Bucureştiului?
25-26 martie, 2009
Bucureşti, România