A stârnit o oarecare vâlvă, prin sonoritatea exotică a titlului, înfăţişarea excentrică a personajului şi chiar prezenţa acestuia la festival, documentarul-portret Monsieur Morimoto (Franţa, 2008), de Nicola Somaga. Şi, la drept vorbind, subiectul promitea: un japonez născut în 1940, care a văzut explozia de la Nagasaki, apoi a pornit prin lume, şi finalmente s-a stabilit la Paris, pictând pointilist şi căutând să trăiască în stil boem, după exemplul celebrei comunităţi din Montmartre. Omul e ciudat, introvertit (ca orice oriental), delicat, tandru, cam stângaci, sofisticat, misterios, inadaptabil dar cu vocaţie de supravieţuitor. De când a fost evacuat pentru neplata chiriei, locuieşte într-o baracă de teatru Grand-Guignol din parc, a prietenului unui prieten. Tot cară după el prin Paris un tablou enorm, pe care ba-l pierde (dar nu suferă), ba-l găseşte iar (dar nu se bucură) - şi interacţionează labirintic cu tot felul de personaje asemenea boeme, aşijderea ciudate, dar incomparabil mai neinteresante. Şi doar atât, şi nimic mai mult, vreme de nouăzeci şi trei de minute.
Subiectul în sine era foarte ofertant - şi nu numai prin bizareria Domnului Morimoto. Relaţia dintre pasivitatea idealistă, contemplativă, a unui segment reprezentativ din naţiunile Extremului Orient, şi spiritul aparent înrudit al boemei occidentale (cu precădere pariziene), s-ar fi putut exploata atât în profunzime, cât şi la nivel formal, prilejuind secvenţe expresive, atât comice cât şi înduioşătoare, şi concluzii relevante.
Din păcate, filmul cade victimă propriului subiectivism. Cel puţin cu acest prilej, Nicola Somaga se vădeşte genul de cineast care se lasă atât de intens sedus de ceea ce-i place, încât crede că musai toţi spectatorii vor vibra la fel. Or, când laşi vibraţia în seama altora (a spectatorilor, a conjuncturilor, a proniei cereşti), biletul tur-retur şi-napoi spre plictiseală e garantat. Monsieur Morimoto începe prin a incita, cucereşte puţin, după care se lungeşte staţionar şi interminabil, incapabil să transpună filmic nici tensiunile interioare ale personajului, nici pe cele create inerent între el şi lumea din jur - şi, în linii mari, diluând pe o oră jumătate şi ceva substanţa unui portret care s-ar fi aşezat de minune, în douăzeci de minute (hai douăzeci şi cinci, ca să fim generoşi) - cel puţin din câte vedem în film; dacă, într-adevăr, Morimoto Kenichi avea în el material pentru o desfăşurare atât de amplă, Somaga nu ne arată.
Noroc cu imaginea, compusă expresiv şi elaborat de către Alexis Kavyrhcne şi Rosario Ramaniozi - dar şi cu nepermis de multe scăpări în kitsch, o dată cu tentativele nu întotdeauna izbutite de a reda sugestiv policromia pariziană. Bine, măcar, că Oraşul Lumină e scutit de eternele sale clişee imagistice.
30 martie, 2009, h: 00:00-00:34
Bucureşti, România