Restaurarea unei clădiri de patrimoniu ar trebui să constituie, în principiu, motiv de bucurie: edificiul, oricare ar fi el, afectat de trecerea anilor şi de îndelungata utilizare, are şansa de a reveni la înfăţişarea iniţială. În patria noastră, însă, lucrurile stau puţin altfel şi în acest domeniu. În primul rînd, totul durează incredibil de mult: nu sînt suficienţi bani, nu există specialişti, nu se lucrează serios. La Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi (TNI), spre exemplu, schelele şi mortarul s-au inclus în peisaj în urmă cu mai bine de un deceniu. Şi vor mai rămîne ceva timp pe-acolo. De vreo trei ani, lucrările au îngheţat. Dacă te străduieşti să pătrunzi logica situaţiei, eşti pierdut. După ce Unitatea de Management a Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în loc să se zbată pentru ritmicitatea lucrării, s-a bătut, cei trei ani antepomeniţi, să scape de firma care cîştigase iniţial licitaţia, acum noua licitaţie a fost adjudecată de aceeaşi Unitate aceleiaşi firme! Estimp, clădirea aşteaptă vremuri mai bune şi administratori culturali mai dedicaţi.
Trupa e cuprinsă de nelinişte: actorii vor să joace, lipsa succesului îi macină. Unii sînt în refugiu la Facultatea de Teatru, păstrîndu-şi norma la cumul, cîţiva nu mai joacă noutăţi de cîteva sezoane, norocoşii prind cîte o reclamă ori chiar un filmuleţ, optimiştii continuă să spere. Schema de personal e full, şi nu de azi, de ieri, tinerii nu mai sînt chiar atît de juni, colaborările sînt cvasi-inexistente. TNI pare atins cronic de anchiloza estetică. Trecutul e o povară apăsătoare. În loc să privească spre viitor, e lăsat să trăiască în trecut. Îi lipseşte dinamica, proiectul instituţional. E un aşezămînt introvertit, care nu comunică cu mediul cultural din care face parte. Unicele evenimente, şi acestea previzibile, sînt premierele. Strategia e limitată la ideea că performanţa depinde exclusiv de calibrul regizorului. În consecinţă, pe la Iaşi s-au perindat diverşi artişti, veniţi cu propunerile de-acasă. Aşa se explică eclectismul afişului: lipsit de un concept care să-l vertebreze.
Starea de abulie instituţională a Naţionalului ieşean e complicată de dezafectarea "momentană" a sălii. Teatrul la Cub e soluţia provizorie ca spaţiu de joc. Istoria Cubului (de fapt, e un paralelipiped) merită relatată, căci stă şi ea, la fel ca sala căreia îi ţine loc, sub semnul nefast al legendarului Meşter Manole. Tărăşenia a început în urmă cu trei stagiuni, cînd oraşul a fost magnetizat de un anunţ. Mai întîi, pe modelul Sibiu, conducerea a vorbit despre un cort. După ce aşteptările s-au dezumflat prin nerealizarea intenţiei, s-a zvonit altceva: o sală ultramodernă se va naşte în parcul din spatele clădirii. Nu chiar peste noapte, ca-n basme, dar în scurt timp. Imaginaţiile s-au înfierbîntat, se declara în presă că va fi o sală mobilă, plimbată prin cartierele tîrgului! Ieşenii aşteptau cu sufletul la gură. S-a obţinut o autorizaţie provizorie, de cinci ani (mai mult de jumătate au trecut deja). După vreun an, au venit şi pereţii-panou ai sălii, tocmai din Austria, numai că n-au putut fi descărcaţi pentru că utilajele autohtone nu aveau dispozitivele necesare! A mai trecut o perioadă, luni bune, apoi, încet, foarte încet, a apărut un cub negru în locul cu pricina. Cum Teatrul tăcea, lumea îşi dădea cu presupusul: unii spuneau că e o casă mortuară, iar înfăţişarea îi îndreptăţea să creadă aşa, alţii, că de fapt nu e decît o carcasă, iar înăuntru se află ascunsă o "minune". După alte cîteva luni bune, au venit şi instalaţiile de scenă (deşi s-a cumpărat "sală de spectacole", cutia nu avea dotările aferente) şi au fost montate. S-au mai decupat şi nişte uşi, pentru că pompierii nu puteau acorda avizele (acum accesul e permis pentru cca 200 de spectatori, deşi suprafaţa e imensă), apoi, în sfîrşit, după "numai" trei ani de aventuri, în octombrie 2008, s-a inaugurat şi Teatrul la Cub. Deşi necesar şi premiat de nu ştiu ce asociaţie a arhitecţilor, e urît şi neterminat, căci şi acum se lucrează pe exterior! Interiorul, însă, e generos pentru montări care regîndesc perimetrul scenic. Acustica nu-i tocmai grozavă.
Nu aş fi scris vorbele acestea - o vreme m-am aflat într-un soi de silentio stampa, dar indiferenţa cauzată de obişnuirea cu stările nefireşti nu e o soluţie -, dacă nu m-aş fi dus să văd Made in Est. Textul scriitorului Constantin Cheianu de la Chişinău (în original Volodea, Volodea) a devenit spectacol în regia lui Claudiu Goga, după ce, la Braşov, la Festivalul Dramaturgiei Contemporane, fusese realizat ca spectacol-lectură. Pe Cheianu l-am descoperit la începutul anilor '90, cînd dramatizase Un veac de singurătate al lui Marquez, pentru regizorul Sandu Vasilache. În echipă, reuşiseră atunci să aşeze într-o minunată reprezentaţie teatrală sutele de pagini ale prozatorului sud-american, fără să piardă nimic din aura romanului. Fusese un proiect extraordinar, pe care l-am salutat. Acum, însă, am descoperit un text modest, patetic, agitatoric. Tema e una socială: corupţia din mediul public moldovenesc. Subiect real, cred, dureros, cu certitudine, dar puţin convingător aşa cum e înfăţişat aici. Replici teziste, caractere fără evoluţie dramatică, care se dezvăluie total încă de la intrarea în scenă, devenind previzibile şi, implicit, neinteresante, o narativitate liniară configurează un spectacol în construirea căruia s-au implicat forţe serioase şi s-a consumat multă energie umană. Invers proporţional cu rezultatele. Actorii au făcut proba calităţilor interpretative, vocale, corporale şi ritmice, dar nu au putut salva numai prin forţele proprii un material dramaturgic cu serioase datorii. Mizanscena s-a vrut modernă: s-a cîntat rap, s-au folosit plasme. Utilizarea în teatru a rap-ului ca formulă de revoltă urbană e clasată. Şi nici nu se potrivea aici cu tonalitatea generală. Plasmele se aflau deja în magazia teatrului, probabil achiziţionate la "Investiţii", şi trebuiau justificate prin includerea într-un deviz. Dacă tot existau în dotare, măcar să le fi utilizat cu rost! După ce folosesc doar la înscrierea pe ecran a locului de desfăşurare a acţiunii, la final te uiţi la ele chiar ca la televizor, pentru a afla deznodămîntul fiecărui personaj.
Empatia totală cu suferinţele celor de peste Prut nu are nimic de-a face cu ceea ce am văzut în Made in Est. De ce...in Est şi nu...in East? E numai una din întrebările lăsate fără răspuns de acest spectacol.
Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", Iaşi
Made in Est de Constantin Cheianu
Regia: Claudiu Goga
Costume: Axenti Marfa
Decor: Ştefan Caragiu
Muzica: Constantin Lucian Ţurcanu
Video: Alexandru Condurache
Mişcare scenică: Alice Şfaiţer
Cu: Cosmin Maxim, Teodor Corban, Adi Carauleanu/Octavian Jighirgiu, Constantin Puşcaşu, Radu Ghilaş, Puşa Darie, Călin Chirilă, Diana Roman, Doru Aftanasiu, Georgeta Burdujan, Dumitru Năstruşnicu, Irina Răduţu Codreanu, Diana Chirilă.