Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Alphabet Killer, The

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

ABC - The Alphabet Killer


aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul a început să mă deranjeze pe bune în momentul în care mi-am pierdut interesul pentru cele de pe ecran şi, în acelaşi timp, acţiunea nici nu era atît de stupidă încît să fiu amuzat de cele văzute. Tom Malloy, autorul scenariului, spunea că a încercat să construiască o istorie în care să îmbine problemele lui John Nash din A Beautiful Mind cu ritmul poliţist din Zodiac. A obţinut o struţo-cămilă, un horror-thriller-crime-drama care nici nu sperie, nici nu te ţine cu sufletul la gură şi nici nu-ţi stoarce glandele lacrimare. The Alphabet Killer derulează o poveste în care detectivul principal e o fată care seamănă cu Ana cea haotică din filmul lui Julio Medem, o fată împiedicată să prindă un criminal chiar de fantomele fetelor ucise. Fantome plăsmuite de propria minte.

Demersul regizorului Rob Schmidt poate fi asemuit - ca intenţie, nu ca realizare - cu ceea ce a făcut Gus Van Sant în Trilogia Morţii - Elephant, Gerry, Last Days -, şi anume: a pornit de la un caz real ale cărui circumstanţe cauzatoare de moarte sînt neelucidate şi a compus o meditaţie cinematografică prin care anumite sensuri ale acelor evenimente să vină către spectatori. Elephant discută cazul Columbine din aprilie 1999, cînd doi elevi au intrat înarmaţi în liceul lor, au ucis doisprezece colegi, un profesor şi au rănit alte douăzeci şi trei de persoane. Gerry priveşte spre moartea lui David Coughlin, ucis de un prieten de-al său în Rattlesnake Canyon, unde cei doi s-au rătăcit în vara anului 1999. Iar Last Days imaginează posibila agonie a lui Kurt Cobain în ultimele sale zile de viaţă.

Crimele Alphabet au fost comise la începutul anilor şaptezeci în Rochester, New York, un oraş a cărui celebritate - pînă la săvîrşirea acestor omucideri - era datorată firmelor Eastman Kodak şi Xerox, care fuseseră înfiinţate acolo. Trei fete au fost violate şi omorîte cu brutalitate. Toate trei aveau nume şi prenume care începeau cu aceeaşi literă. Trupurile lor au fost abandonate în localităţi a căror denumire începea cu prima literă a numelui fiecăreia. Autorul crimelor nu a fost prins niciodată.

Fiind un caz asemănător celui tratat de Fincher în Zodiac, film de referinţă în genul crime-thriller, şi fiind realizat la o mică distanţă temporală de pelicula lui Fincher, Tom Malloy a căutat ceva inedit, nişte artificii care să împiedice pe oricine să spună că parcursul acestui film e un copy/paste după Zodiac. Aşa că a mutat centrul de greutate al poveştii dinspre instrumentarea cazului respectiv de către poliţie, spre halucinaţiile unei fete care, pe ecran, e responsabilă de acest caz. Fata aceasta - Megan Paige - suferă de schizofrenie. Doar că pînă în clipa în care afecţiunea sa mintală explodează deplin, semnele suferinţei sale fuseseră privite drept abilităţi originale de lucru. Precum detectivul Frank Black din serialul Millennium - doar că într-o formă mai coerentă psihic, aici fiind semne ale unei afecţiuni - Megan Paige avea pierderi momentane de conştiinţă, episoade în care interacţiona cu spiritele celor ucişi, ceea ce o conducea spre rezolvarea cazurilor. În ceea ce priveşte întîmplările detaliate în film, apariţiile spiritelor o dărîmă psihic pe Megan, fiindcă relaţia cu acestea nu conduce spre nimic. Doar îi adîncesc ei starea de disconfort moral în relaţie cu propria iscusinţă în muncă, o stare care se soldează cu o tentativă de suicid.

Pînă la urmă ajunge să fie închisă într-o zonă de maximă siguranţă a unui spital neurologic. Taman cînd descoperise criminalul adevărat, un tip cu care se şi ia la trîntă dar pe care nu reuşeşte să-l doboare, deşi, cîteva secvenţe mai devreme, pusese la pămînt un ditamai hăndrălăul care trebuia să o ţină în spital cu orice preţ. După ce-l scapă pe nelegiuit, e (din nou) recuperată de medici. Acum e legată şi sedată, aşa că nu mai are cine să-l prindă pe criminal. Şi nu mai are cine să-l pună la punct fiindcă poliţia se spălase pe mîini de caz, anterior descoperirilor capitale ale fetei. Aşa că, într-un fel, e şi interesul lor să o ţină sub tratament sever.

Oricare dintre cele două linii ale filmului - povestea cu vedenii sau povestea cu detectivi - ar fi putut fi mai captivantă dacă ar fi fost singulară pe ecran. Odată amestecate, cele două laturi se anulează reciproc. Cînd filmul reuşeşte să cîştige atenţia prin ancheta derulată întru prinderea criminalului, Megan devine stresată de importanţa descoperirilor sale şi începe să tremure. Tremuriciul său - ca în condiţionarea clasică a lui Pavlov - e semn clar pentru spectator că urmează o criză cu fantome, care va duce istoria pe la spital. Şi pînă se reia ancheta ţi se înmoaie urechile. Apoi te cam prinzi că şi dacă ancheta va fi reluată, apare tremuriciul şi răsar fantomele.

Dacă filmul ar fi fost realizat în cheie ironică, finalul ar fi fost excelent. Megan în spital, legată, îşi promite că va mai evada o dată şi atunci criminalul o să şi-o ia pe coajă cumplit! Ar fi fost o bună replică la Terminator 2 sau la Kill Bill: vol. 1. Sau, per total, la The ABC Murders, romanul Agathei Christie. Fără cheia asta ironică vizibilă de-a lungul proiectului, în urma lui The Alphabet Killer rămîne un gust amar şi ceva timp pierdut.




 Toate articolele despre Alphabet Killer, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer