Pulitzer-ul e o experienţă blândă, dar Oscarurile sunt stresante - Doubt

În exclusivitate pentru România, regizorul filmului Doubt, nominalizat în acest an la cinci premii Oscar, vorbeşte despre dificultatea adaptării propriei piese pentru marele ecran, şansa de a lucra cu Meryl Streep sau Philip Seymour Hoffman, şi despre diferenţa dintre câştigarea unui Premiu Pulitzer şi câştigarea unui Oscar. John Patrick Shanley le are acasă pe amândouă. Primul a recompensat piesa Doubt, iar al doilea scenariul filmului Moonstruck (1988).

Povestea din Doubt / Îndoiala începe după ce se termină filmul. Având acţiunea plasată în 1964, într-o şcoală parohială, filmul pune în undă resorturile care o determină pe directoarea şcolii (Meryl Streep) să creadă că preotul Flynn (Philip Seymour Hoffman) a abuzat sexual de unul dintre elevi. Tânăra profesoară James (Amy Adams), întruchiparea inocenţei, crede că părintele nu e vinovat, în timp ce mama băiatului (Viola Davis) pare să încuviinţeze relaţia dintre prelat şi propriul copil. Filmul împleteşte variantele tuturor celor patru personaje, care fiecare în parte are dreptate, dar nu intenţionează să numească un vinovat şi să descopere adevărul. După cum afirmă John Patrick Shanley, filmul vorbeşte despre "încercarea de a fi sigur într-o lume nesigură", în vreme ce părintele Flynn spune pe ecran că "îndoiala poate fi o legătură la fel de solidă ca certitudinea."

Interviul cu John Patrick Shanley a fost realizat prin amabilitatea Companiei Walt Disney. În curând, filmul Doubt / Îndoiala va ajunge pe DVD şi Blue-ray şi în România.


Iulia Blaga: Aţi regizat primul dumneavoastră film în 1990, Joe Versus the Volcano, şi v-aţi reîntors anul trecut cu Doubt. De ce a durat atât? Aţi preferat să vă dedicaţi teatrului?
J.P.S.: După îndelungata filmare de la Joe versus the Volcano nu vroiam decât să mă duc acasă, să revin la rădăcinile mele de dramaturg. Am adoptat doi copii, lucru care mi-a luat mult timp, şi m-am luptat cu un glaucom avansat care mi-a afectat ambii ochi, provocându-mi chiar momente de orbire temporară, drept pentru care am fost supus mai multor intervenţii chirurgicale. Piesa Doubt fusese un adevărat fenomen şi, când s-a ivit ocazia de a o transforma într-un film, împreună cu Scott Rudin (n. red. - producător), n-am mai stat pe gânduri.

I.B. Care au fost provocările pe care vi le-a pus transformarea unei piese de teatru într-un film?
J.P.S.: Prima mare provocare a fost să transform piesa într-un scenariu, pentru că piesa nu avea decât patru personaje. E destul de greu să transformi piese moderne în filme. Multe s-au schimbat de la Procesul maimuţelor... Ceea ce la început părea o problemă, faptul că erau puţine personaje, s-a dovedit până la urmă a fi cheia, pentru că ar fi fost nenatural să lăsăm atât de multe personaje pe dinafară. Ca filmul să aibă sens era nevoie să introducem şi copiii în legătură cu care se ceartă personajele, şi congregaţia, şi clasa muncitoare din cartier.

I.B. Ce găsiţi atât de fascinant la îndoială şi nesiguranţă?
J.P.S.: Îndoiala este ca o uşă deschisă, pe când siguranţa e ca o uşă închisă. Eu sunt interesat de uşile care sunt deschise.

I.B. Subiectul filmului (şi al piesei) au fost inspirate din evenimente reale, dat fiind că aţi urmat o şcoală parohială şi eraţi familiarizat cu acest mediu?
J.P.S.: Fundalul poveştii este foarte fidel experienţei pe care am trăit-o de copil. Intriga este însă o închipuire, o ficţiune.

I.B. Există vreun motiv special pentru care aţi plasat acţiunea filmului în 1964, imediat după asasinarea lui John F. Kennedy?
J.P.S.: Povestea se petrece în 1964 pentru că acela a fost momentul unei mari schimbări, al siguranţei care s-a spulberat în anii '60.

I.B. Mi se pare interesant de ştiut modul în care un dramaturg lucrează pe propriul material, încercând să-l modifice cinematic. Unde vă căutaţi ideile? Care este scena din film care n-a existat în piesă, dar cu care vă mândriţi mai mult?
J.P.S.: Există mai multe scene în film care n-au existat în piesă - nu uitaţi că piesa are doar patru personaje. Prin urmare, toate scenele cu copii sunt noi. La fel, scenele care au loc în mănăstire sau în clasă nu existau în piesă. Filmul este însă sculptat în jurul interpretărilor actoriceşti. Decât să-i punem pe actori să se conformeze unui set de noţiuni despre cum trebuie filmată o scenă, am preferat împreună cu Roger Deakins (n. red. - directorul de imagine) să lucrăm în jurul interpretării lor. Aceasta părea modalitatea cea mai bună prin care putea fi spusă povestea.

I.B. Cum a decurs colaborarea cu Roger Deakins? Ce a adus el filmului?
J.P.S.: Roger este un operator cu ochi foarte buni, taciturn şi extrem de abil. El este şi unul dintre cei mai buni trei operatori din lume. Lucrează foarte repede, cu multă umilinţă şi cu un mare simţ al umorului, iar acest mediu luminos dă actorilor maximum de libertate. Am lucrat împreună la elaborarea compoziţiei cadrelor. Uneori am făcut cum a spus el, alteori cum am spus eu. A fost o colaborare foarte bună.

I.B. Cât de greu v-a fost să strângeţi o distribuţie atât de reuşită? Actorii au văzut piesa înainte de a accepta rolul?
J.P.S.: Meryl Streep, Philip Seymour Hoffman şi Amy Adams văzuseră piesa. Nu şi Viola Davis. Realizarea distribuţiei a fost extrem de uşoară, cu excepţia Violei Davis. Meryl a acceptat pe loc, Philip a avut nevoie de o zi ca să se decidă, iar Amy a venit ea la mine cerând rolul. Numai pentru rolul doamnei Miller a trebuit să organizăm probe. Am avut cinci candidate pentru acest rol, dar Viola a impresionat aparatul de filmat în mod atât de vizibil încât rolul nu putea fi decât al ei.

I.B. Cum aţi lucrat cu actorii, dat fiind faptul că aveaţi doi actori consacraţi - Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman, şi doi nou-veniţi ca Amy Adams şi Viola Davis?
J.P.S.: Am repetat cu ei timp de trei săptămâni, aşa cum aş fi făcut pentru o piesă de teatru. În aceste trei săptămâni scopul a fost de a-i aduce pe actori în aceeaşi lume. Viola este, de fapt, o actriţă de teatru desăvârşită şi are o mare experienţă. Amy era cea mai tânără dintre toţi, dar nu e deloc necoaptă. Deja în a treia săptămână formam o echipă foarte strânsă.

I.B. Filmul face o comparaţie între tradiţie şi inovaţie. Credeţi că azi, când economia e în cădere, ar trebui să ne întoarcem la vechile, adevăratele valori?
J.P.S.: Nu cred că e posibil să ne întoarcem, însă nimic nu se pierde. Istoria rasei umane influenţează acţiunile fiecărei persoane. Întotdeauna schimbarea aduce cu sine pierderea. Ceea ce trăim acum ca pierdere este un aspect al schimbării. Cred că schimbările care au loc în lume sunt necesare, dar ele vor avea loc cu pierderi inevitabile.

I.B. Mai aveţi piese de teatru pe care intenţionaţi să le adaptaţi?
J.P.S.: Tocmai am terminat de scris o piesă nouă. Nu aş vrea să mai adaptez pentru cinema o piesă gata scrisă. E mult mai uşor să concepi o poveste special pentru cinema. Să adaptezi una deja jucată e al naibii de greu.

I.B. Vă simţiţi mult mai bine acum că aţi revenit în scaunul de regizor de film?
J.P.S.: Da.

I.B. Cât de grea a fost postproducţia, dat fiind că puteaţi da de înţeles publicului prin montaj că părintele Flynn ar fi vinovat?
J.P.S.: Ca narator, nu ştiam dacă părintele Flynn era vinovat sau nu, deci ştiam că nimic din ce urma să filmez nu trebuia să răspundă categoric la această întrebare. Da, a trebuit să fim foarte atenţi la montaj ca să nu încărcăm în nicio direcţie naraţiunea.

I.B. Aţi primit un Oscar pentru scenariul filmului Moonstruck, în 1988, dar aţi primit şi Premiul Pulitzer. Ce comparaţie puteţi face între cele două premii?
J.P.S.: Să primeşti Premiul Pulitzer este o experienţă nu doar extraordinară, dar şi foarte blândă. Nu trebuie să stai şi să aştepţi ca cineva să deschidă plicul. Ştii de la început că ai câştigat, aşa că te poţi bucura de ce e pe masă. Oscarurile sunt mult mai stresante. A trebuit să stau trei ore ca să aştept să se ajungă la categoria la care eram nominalizat. A trebuit să zbor la Los Angeles. Pentru Pulitzer nu a trebuit decât să merg la Universitatea Columbia. Dar, dacă aici Pulitzer-ul mi-a fost înmânat de preşedintele de la Columbia, dincolo Oscarul mi-a fost dat de Audrey Hepburn şi Gregory Peck, deci a fost mai bine.


John Patrick Shanley s-a născut în 1950 în East Bronx, locul unde se desfăşoară şi acţiunea filmului Doubt. A învăţat în şcolile parohiale Irish Christian Brothers şi Sisters of Charity, după care s-a înrolat pentru scurt timp la puşcaşii marini, absolvind în final New York University. Este autorul a numeroase piese de teatru, pe care în majoritate le-a şi regizat, printre care Defiance, Savage in Limbo, The Dreamer Examines His Pillow, Beggars in the House of Plenty, Where's My Money?, Italian American Reconciliation şi Dirty Story. A scris scenariile a patru filme, iar pentru unul dintre ele, Moonstruck (cu Cher, Nicolas Cage şi Olympia Dukakis) a primit Oscarul. Celelalte scenarii sunt Five Corners, The January Man şi Joe Versus the Volcano (film pe care l-a şi regizat).

Înainte de a deveni film, Doubt a fost piesă de teatru scrisă de Shanley şi montată de el în 2004 off-Broadway, la Manhattan Theater Club. Doubt a devenit prima piesă a lui Shanley care a trecut în repertoriul de pe Broadway, unde a obţinut cele mai importante premii teatrale americane: New York Drama Critics Circle Award, Lucille Lortel Award, Outer Critics Circle Award, Drama League Award, Premiul Drama Desk, Premiul Tony şi Premiul Pulitzer.

Filmul Doubt, regizat anul trecut de John Patrick Shanley, a avut cinci nominalizări la Oscar (scenariu adaptare, rol principal feminin - Meryl Streep, rol secundar masculin - Philip Seymour Hoffman, rol secundar feminin - Amy Adams şi Viola Davis). Filmul a mai avut, printre altele, cinci nominalizări la Globurile de Aur (inclusiv pentru Cea mai bună dramă), trei nominalizări la Premiile BAFTA, cinci nominalizări la Premiile Screen Actors Guild - dintre care un premiu pentru Meryl Streep.