Spectatorul din teatrul nostru ar trebui să dea în mintea copiilor. Cam asta pare să creadă, în ultima vreme, Alexandru Dabija, cam asta ajungi şi din fotoliul de sală să crezi.
E o nebunie pe cîmpie în Leonce şi Lena a lui Georg Buchner montat de Dabija la Teatrul Odeon, în două luni record şi cu finanţarea Fundaţiei Tofan. O feerie de instalaţii scenografice marca inconfundabilă Dragoş Buhagiar, prin care zburdă personaje de poveste dintr-un basm spus seara unor copii obraznici predispuşi să viseze urît. Prinţul Leonce de Popo (Sorin Leoveanu) şi valetul lui tovarăş de drum, Valerio (Gabriel Pintilei), principesa Lena de Pipi (Luiza Cocora) şi doica ei cu nasul mare şi narghilea de gît (Rodica Mandache), regele (Constantin Cojocaru), prim-ministrul lui (Gelu Niţu) şi perechea lor de paji (Ioan Batinaş, Pavel Bartoş) navighează fără cîrmă printre supradimensionate jucării: globul de sticlă cu zăpadă, cutia cu figurina cîntătoare (Roberta - Paula Niculiţă -, de care Leonce se desparte), păpuşile mişcătoare în care ajung să se deghizeze îndrăgostiţii prinţi. E ca şi cum, în loc să doarmă, eroii poveştii ar fi scăpat dintre coperte, în cămăşile lor de noapte, ca să bîntuie printre jucărelele copiilor făcînd toate nebuniile, schălămbăielile şi giumbuşlucurile de care se simt în stare în absenţa stăpînului. Şi se joacă de-a ironia cu toate ale lui homo technicus, de la Ecce homo a lui da Vinci la Matrix (prilej pentru coregrafa Carmen Coţofană să-şi facă o diafan-delicioasă apariţie actoricească). De-a ironia şi de-a cinismul, lucruri nu tocmai de basm.
Cinicul Alexandru Dabija a făcut cumva un salt în sine, iar unde e acum e deja dincolo de scenă, într-un teritoriu al post-apocalipsei teatrale în care teatrul - mort - (ucis brookian sau altminteri) trebuie reinventat, reînvăţat să meargă. Dar ca s-ajungi în "celălalt tărîm", ca s-o poţi lua de la capăt trebuie fie să fii un actor mediu şi să nu-ţi dai seama, fie să-ţi fi consumat experienţele şi să-ţi fi încheiat socotelile pe aceasta lume a spectacolului – iar Sorin Leoveanu (un actor extraordinar cu o lungă serie recentă de spectacole proaste la activ) crede încă probabil prea tare în teatru ca să accepte "praful în ochi". Cîteodată din spatele lui Leonce scoate capul Hamlet (cel mai important rol al lui Leoveanu de pînă acum, pe care-l joacă încă la Cluj), care la urma urmei ar putea fi şi prinţul de Popo, dar în alt spectacol. În cel al lui Dabija, de ce e nevoie e isteria deşănţată a Luizei Cocora (cu "panseluţe, toporaşi, viorele"-le din Hamlet cu tot), la care mai tot timpul nu ştii dacă să rîzi sau să-i plîngi de milă.
Pentru că Leonce şi Lena e un spectacol care te face, în prima lui parte cel puţin, să rîzi cu lacrimi, să te-nduioşezi şi să vrei ca nimeni să nu prindă vreodată "musca de pe perete". Şi teatrul e, uneori, o "muscă pe perete".