Spectacolul supus acestui demers este un act artistic la construirea căruia am avut şansa, o vreme, să asist. Modalitatea de lucru şi comunicarea esenţială dintre cei doi artişti care au adus la lumină această creaţie ar fi nedrept analizate dacă ar fi abordate cu aroganţa pretins atotştiutoare a criticului care, în virtutea unei obiectivităţi ce este adesea strict instrumentală, îşi propune să dea sentinţe cât mai rafinat-intelectuale. Poate că nu e bine ca un critic să fie martorul construirii unui act artistic... Însă eu am ales să fac asta de multe ori pentru a feri un produs artistic de nedreptatea pe care un ochi o poate vărsa acolo unde nu înţelege ce bolovan al lui Sisif este purtat în spatele unui gest care dintr-un fotoliu comod de spectator poate părea insignifiant. Dar gata cu pledoaria pentru subiectivitatea criticului... Să trecem la... subiect!
Bacău, octombrie 2008, final de rezidenţe coregrafice Artistne(s)t la Centrul George Apostu. Ziua prezentărilor informale. Coregrafa Andreea Novac propune, la finalul acestor rezidenţe, un spectacol aflat în stadiul de work in progress, Dance a Playful Body.
Aflăm de pe afiş că spectacolul implică nuditate... Bun! Acesta e un anunţ cu două tăişuri: poate fi benefic spectacolului în plan cantitativ pentru că există şanse să aducă public (în România acestor vremuri există încă o mentalitate inchizitorială, care sub pojghiţa principiilor morale ascunde reversul lor, deci curiozitatea de a vedea obiectul blamat), pe de altă parte poate ţine departe pe cei care insistă să îşi ştranguleze existenţa cu principii expirate. În fine, de ce pe afiş nu s-a scris doar: "interzis tinerilor sub o anumită vârstă" este o interogaţie care nu face obiectul analizei acestui spectacol.
Nuditatea implicată în spectacol este departe de a avea de a face cu vreo conotaţie sexuală care ar îmbujora obrajii doamnelor care nu roşesc defel la vederea colanţilor purtaţi de interpreţii prinţului Albrecht sau al oricărui rol clasic... Nu are de a face nici cu vreo tentă sexuală de care sunt învinovăţiţi cei care încearcă să schimbe tipare... Nuditatea din spectacolul Andreei Novac se referă strict la o "idee-cameleon" şi recunosc că ar fi fost absurd ca spectacolul să NU conţină nuditate.
Interpretul spectacolului Andreei Novac este un actor, Istvan Teglas care, am mai spus-o şi cu alte ocazii, se înscrie în sfera dansului autohton cu mai multă legitimitate decât dansatori cu diplomă. Se cuvine să insist asupra a ceea ce înseamnă o idee-cameleon. Nu este un concept pe care ţin să îl introduc în vreun vocabular de specialitate, este doar expresia a ceea ce mi-a transmis corpul interpretului corelat cu dramaturgia spectacolului: o idee-cameleon este o esenţă fixă pe care se mulează o devenire cu sens. Ei bine, corpul lui Istvan Teglas este, în acest spectacol, expresia unei substanţe neschimbătoare, indestructibile, pe care se succede perpetuu expresia unor situaţii asumate contextual, cu alte cuvinte, alternative ale unei deveniri asumate cu mijloace performative.
Contextele sunt treceri prin propriile stări, constructe psihologice stimulate de diverse obiecte (de la o saltea pneumatică până la fumul de ţigară) şi sunt propuse prin trecerea în planuri care schimbă instrumentalitatea obişnuită a obiectelor sau chiar a stărilor.
Există o sumedenie de mituri şi teorii care postulează esenţa lumii ca joc. Într-un astfel de orizont ne mişcăm şi în cadrul acestei propuneri artistice. De data aceasta e vorba de corpul ca existent înscris în sfera jocului, cu tot ceea ce implică această poziţionare: frumuseţe, risc, umor, cădere, incertitudine, imposibilitate, limită, bucurie, etc, etc, etc...
Ştiu foarte bine că atât coregrafa spectacolului cât şi interpretul acestuia (care a avut privilegiul de a fi distribuit într-o creaţie aflată sub semnul libertăţii complete a perfomerului) şi-au propus să vorbească despre... nimic... Dar... în condiţia noastră dată orice tentativă de a purta un discurs despre nimic naufragiază, din fericire sau nu, într-un discurs despre ceva. Iar acest ceva are un miez performativ dur, graţie dramaturgiei născute, se vede foarte clar, în procesul unei comunicări esenţiale.
Firul dramaturgic ghidează libertatea interpretului şi tocmai de aceea avem de a face cu un discurs despre ceva cu sens. Atâta vreme cât actul artistic este referenţial nimicul rămâne un ideal. Dacă vorbim despre creaţie vorbim despre ceva. Nimicul nu poate fi gândit, iar el rămâne undeva în afara condiţiei umane. Există un moment în spectacol în care m-am simţit însă destul de aproape de acel tip de "nimic" propus de cei doi artişti: e vorba de scena în care Istvan Teglas alege o formă de comunicare exprimată printr-un limbaj non-uman. Desigur, nu e prima oară când sunt confruntată ca spectator cu acest mod de exprimare artistică, dar totul trebuie abordat contextual. În cazul acesta, am simţit nevoia unei tentative de traducere pe care să mi-o fac eu însămi, printr-un salt în tipul de lume al personajului.
La mine a ajuns un discurs despre lumea ca joc, despre o idee-cameleon transmisă unor oameni care asumă realitatea logic (şi nu ludic!), prin prisma principiilor strict raţionale aflate adesea în raport de contradicţie cu gândurile şi stările care pun în mişcare lumea privită şi trăită ca joc. De pe scaunul meu de spectator privilegiat (pentru că pot vizita şi lumea din care se naşte acel limbaj) s-a auzit un discurs cu esenţă cvasi-tragică, ce vorbea de o condiţie aflată între lumi, imposibil de fixat definitiv între pereţii unui tip concret de existenţă.
Aşa cum vă preveneam, despre acest spectacol nu pot vorbi decât asumat subiectiv. Pentru că e un spectacol curajos prin modalitatea de expunere: cei doi artişti nu şi-au propus desigur să nu semene cu nimeni, să evite cu orice preţ modalităţi de limbaj coregrafic care ar putea aminti de alte creaţii ale altor coregrafi, nu şi-au propus nici să şocheze prin forma spectacolului, ci şi-au dorit să aducă la lumină expresia artistică a unei comunicări autentice.
Nu vreau să se înţeleagă că nu am nimic de reproşat, ca spectator sau ca şi critic, acestei creaţii (asta în cazul în care un spectator ar avea acest drept, respectiv în care "reproş" ar fi un cuvânt permis limbajului ce exprimă analiza unei propuneri artistice). Dar Dance a Playful Body este un work in progress şi cred că orice observaţie critică negativă este prematură. Ea va fi făcută, dacă va fi cazul, atunci când spectacolul va avea o formă definitivă.
Nu pot să sper decât că Dance a Playful Body va trăi şi va genera mai multe valenţe a ceea ce am numit "corpul ca idee-cameleon".
(foto: Ionuţ Staicu)
spectacol realizat în cadrul rezidenţelor coregrafice Artistne(s)t la Centrul George Apostu din Bacău.
Concept şi direcţie artistică: Andreea Novac.
Interpretarea: Istvan Teglas.
Premiera: 30 octombrie 2008, Centrul George Apostu, Bacău.